Читать книгу: «Transformată», страница 8

CAPITOLUL PAISPREZECE

Kyle a mers drept pe coridorul de piatră, flancat de un mic anturaj de vampiri. S-au mișcat repede pe hol, pașii lor creând ecouri, unul dintre însoțitori ținând o torță în față.

Se îndreptau adânc în coridorul de comandă, o cameră subterană în care nu intra niciodată niciun vampir dacă nu primea permisiunea. Kyle nu mai fusese niciodată atât de adânc înainte. Dar în această zi, el fusese chemat de însuși liderul suprem. Trebuie să fi fost ceva serios. În 4000 ani, Kyle nu fusese chemat niciodată. Dar auzise de alții care fuseseră chemați. Intraseră acolo jos, si nu mai veniseră înapoi.

Kyle a înghițit greu și a mers mai repede. El a crezut întotdeauna că era cel mai bine să întâmpini veștile proaste rapid, și să termini cu ele.

Au ajuns la o ușă mare, deschisă, păzită de mai mulți vampiri, care priveau cu răceală la ei. În cele din urmă, ei s-au dat la o parte și au deschis ușa. Dar, după ce Kyle a trecut, au ținut armele întinse, nepermițând anturajului său să-l urmeze. Kyle a simțit ușa trântindu-se în spatele său.

Kyle a văzut zeci de vampiri aliniați, în poziție de drepți, de-a lungul peretelui, stând în liniște pe fiecare parte a camerei. În fața și în centrul camerei, așezat pe un scaun masiv, de metal, era Rexus, liderul său suprem.

Kyle a făcut mai mulți pași înainte și și-a înclinat capul, așteptând să i se vorbească

Rexus îl privea cu ochi reci, duri, de un albastru înghețat.

"Spune-mi tot ce știi despre această ființă umană, sau corcitură, sau orice ar fi ea", a început el. "Și despre acest spion. Cum s-a infiltrat în rândurile noastre?"

Kyle a inspirat adânc și a început.

"Noi nu știm prea multe despre fată", a spus el. "Nu avem nicio idee de ce apa sfințită nu o afectează. Dar știm că ea a fost cea care l-a atacat pe cântăreț. Îl avem în custodie acum, și de îndată ce își revine, ne așteptăm ca el să ne ducă la ea. El a fost transformat de ea. Îi are parfumul în sânge."

"Cărui sabat îi aparține?" a întrebat Rexus.

Kyle s-a mișcat în întuneric, alegând cuvintele cu grijă.

"Credem că este doar un vampir proscris."

"Credeți!? Tu știi ceva?"

Kyle, mustrat, și-a simțit obrajii înroșindu-se.

"Deci ai adus-o în mijlocul nostru fără să știi nimic despre ea", a spus Rexus. "Ai pus în pericol întregul nostru sabat."

"Am adus-o aici să fie interogată. N-am avut nicio idee că va fi imună – "

"Și spionul?" a întrebat Rexus, tăindu-i vorba.

Kyle a înghițit.

"Caleb. L-am adus între noi în urmă cu 200 de ani. Și-a dovedit loialitatea de multe ori. Nu am avut niciun motiv să-l suspectăm vreodată. "

"Cine l-a recrutat?" a întrebat Rexus.

Kyle a făcut o pauză. A înghițit greu.

"Eu am facut-o."

"Deci", a spus Rexus. "Încă o dată, ai permis o amenințare în rândurile noastre."

Rexus s-a uitat urât la el. Nu era o întrebare. Era o declarație. Și plină de condamnare.

"Îmi pare rău, stăpâne", a spus Kyle, plecându capul. "Dar în apărarea mea, nimeni de aici, niciun vampir, nu l-a suspectat vreodată pe Caleb. În mai multe rânduri – "

Rexus a ridicat mâna.

Kyle s-a oprit.

"M-ai obligat să inițiez un război. Va trebui acum să redirecționez toate resursele noastre. Planul nostru măreț vor trebui să fie pus în așteptare."

"Îmi pare rău, stăpâne. Voi face tot ce pot să-i găsesc, și să-i fac să plătească."

"Mi-e teamă că e prea târziu pentru asta."

Kyle a înghițit greu, oțelindu-se pentru ceea ce ar putea urma. Dacă era moartea, era pregătit.

"Eu nu mai sunt cel în fața căruia trebuie să răspunzi. Eu însumi am fost chemat. De Consiliul Suprem."

Ochii lui Kyle s-au deschis larg. El a auzit toată viața zvonuri despre Consiliului Suprem, organismul de conducere al vampirilor în fața căruia trebuia să răspundă chiar și liderul suprem. Iar acum știa că era real, și că îl chemau. A înghițit greu.

"Sunt foarte nemulțumiți de ce s-a întâmplat astăzi pe aici. Vor răspunsuri. Tu le vei explica greșeala pe care ai făcut-o, de ce a evadat ea, de ce un spion s-a infiltrat în rândurile noastre, și planurile noastre pentru găsirea și eliminarea celorlalți spioni. Apoi le vei accepta judecata și sentința."

Kyle a încuviințat încet, îngrozit de ceea ce avea să vină. Nimic nu suna bine.

"Ne întâlnim la următoarea lună nouă. Asta îți oferă timp. Între timp, îți sugerez să găsești această corcitură. Dacă poți, e posibil să-ți salveze viața."

"Promit, stăpâne, că voi convoca pe fiecare dintre vampirii noștri. Și voi conduce chiar eu interogatoriile. O vom găsi. Și o voi face sa plătească."

CAPITOLUL CINCISPREZECE

Jonah stătea în secția de poliție, fiindu-i foarte frică. Lângă el ședea tata lui, arătând mai nervos decât îl văzuse Jonah vreodată, iar de cealaltă parte, avocatul său proaspăt angajat. Vizavi de ei, în sala mică, luminoasă, de interogatoriu, stăteau cinci detectivi de poliție. În spatele lor se aflau încă cinci, toți agitați și mergând nervoși de colo-colo.

Era cea mai mare știre a zilei. Nu doar că un solist internațional aclamat fusese ucis, chiar în timpul performanței de debut, chiar în Carnegie Hall – nu numai că a fost ucis într-un mod suspect, dar lucrurile au reușit să se înrăutățească și mai mult. Când poliția a urmat singurul fir pe care-l avea, după ce au vizitat apartamentul ei, patru polițiști au fost uciși. Să spui că lucrurile au degenerat era să subestimezi situația.

Acum, nu numai că-l urmăreau pe "Beethoven Măcelarul" (sau "Ucigașa de la Carnegie Hall", după cum o numeau unele ziare), dar căutau, de asemenea, un ucigaș de polițiști. Un ucigaș a patru polițiști. Fiecare polițist din oraș lucra la caz, și nimeni nu se va odihni până când nu va fi rezolvat.

Și singurul fir pe care-l aveau stătea peste masă de ei. Jonah. Invitatul ei din acea seară.

Jonah stătea acolo cu ochii mari, simțind picăturile de sudoare formându-i-se din nou pe frunte. Aceasta a fost a șaptea sa oră în cameră. În timpul primelor trei ore el își ștersese continuu sudoarea de pe frunte. Acum, el doar lăsa transpirația să se prelingă pe lateralele feței. Se prăbușise în scaun, învins.

Pur și simplu nu știa ce altceva ar putea adăuga. Polițist după polițist a intrat în cameră, toți punând aceleași întrebări. Toate variații pe o temă. El nu avea răspunsuri. Nu putea înțelege de ce continuau să-l întrebe același lucru, iar și iar. De cât timp o cunoști? De ce ai adus-o la acest eveniment? De ce a plecat la pauză? De ce nu ai urmărit-o?

Cum de s-a ajuns la asta? Ea a apărut arătând atât de frumoasă. Era atât de dulce. Îi plăcea să fiu cu ea, și să vorbească cu ea. Era sigur că va fi o întâlnire de vis.

Apoi ea a început să se comporte ciudat. La scurt timp după ce a început muzica, el a simțit o neliniște crescând în ea. Ea a părut … bolnavă nu era cuvântul potrivit. Ea a părut … că stă pe ace. Mai mult decât atât: părea că o să-și iasă din piele. Ca și cum ar fi trebuit să se ducă undeva, și să ajungă acolo rapid.

La început el a crezut că era doar pentru că nu-i plăcea concertul. S-a întrebat dacă a fost o idee proastă să o aducă acolo. Apoi s-a întrebat dacă poate că pur și simplu nu-l plăcea pe el. Dar apoi senzația părea să devină mai intensă, și el aproape putea simți căldura care îi radia din piele. El a început atunci să se întrebe dacă nu cumva avea vreun fel de boală, poate o intoxicație alimentară.

Atunci când chiar a fugit de la locul ei, s-a întrebat dacă alerga la baie. Fusese uimit, dar așteptase cu răbdare la ușă, presupunând că va reveni după pauză. Dar după cincisprezece minute, după ce sunase clopoțelul final, s-a întors singur și confuz la locul său.

După ce trecuseră alte 15 minute, se aprinseseră luminile din întreaga sală. Un bărbat a venit pe scenă și a anunțat anularea concertului. Sumele plătite pe bilete aveau să fie restituite. El nu a spus de ce. Întreaga mulțime s-a mirat, s-a enervat, dar, mai ales, a fost nedumerită. Jonah participase la concerte toată viața, și nu văzuse niciodată unul oprit la pauză. Oare se îmbolnăvise solistul?

"Jonah!?" s-a răstit detectiva.

Jonah s-a uitat la ea, speriat.

Detectiva se uita la el, furioasă. Grace era numele ei. Era cel mai dur politist pe care l-a întâlnit vreodată. Și era necruțătoare.

"Ai auzit ce te-am întrebat adineaori?"

Jonah a clătinat din cap.

"Vreau să-mi spui din nou tot ce știi despre ea", a spus ea. "Spune-mi din nou cum v-ați cunoscut."

"Am răspuns deja la această întrebare de un milion de ori," a răspuns frustrat Jonah.

"Vreau să te aud din nou."

"Am întâlnit-o în clasă. Era nouă. I-am dat locul meu. "

"Și apoi?"

"Am ajuns să vorbim un pic, ne-am văzut în cantină. Am invitat-o la o întâlnire. Ea a spus da."

"Asta a fost tot?" a întrebat detectiva. "Nu ai absolut niciul alt detaliu, niciun alt lucru de adăugat?"

Jonah s-a gândit cât de mult să le spună. Desigur, era mai mult. Era bătaia încasată de la acei bătăuși. Era jurnalul ei, zăcând misterios lângă el. Suspiciunea sa că ea a fost acolo. Că îl ajutase. Chiar că i-a bătut, cumva, pe acei tipi. Cum, n-avea nicio idee.

Dar ce ar fi trebuit să le spună acestor polițiști? Că a fost bătut? Că el crede că-și amintește că a văzut-o acolo? Că el crede că-și amintește că a văzut-o bătând patru tipi de două ori mai mari ca ea? Nimic din astea nu avea vreun sens, nici măcar pentru el. Cu siguranță nu ar avea sens pentru ei. Ar crede doar că mințea, inventa chestii. Ei o vânau. Și el nu avea de gând să-i ajute.

În ciuda a tot ce se întâmplase, el simțea nevoia să o protejeze. Nu putea înțelege cu adevărat ce se întâmplase. O parte din el nu credea, nu vroia să creadă. Oare ea chiar l-a ucis pe solist? De ce? Au existat într-adevăr două găuri în gât, așa cum au scris ziarele? Chiar l-a mușcat? Oare ea era un fel de …

"Jonah", s-a răstit Grace. "Am spus, mai este altceva?"

Detectiva se uita în jos la el.

"Nu", a spus el, în cele din urmă. Spera ca ea să nu-și poată da seama că mințea.

Un nou detectiv a pășit înainte. S-a aplecat, s-a uitat drept în ochii lui Jonah. "A spus ceva în acea noapte care să indice că e labilă psihic?"

Jonah și-a încruntat sprâncenele.

"Vrei să spui, nebună? De ce aș crede asta? Era o companie minunată. Chiar îmi place de ea. E inteligentă, și frumoasă. Îmi place să vorbesc cu ea."

"Exact despre ce ați vorbit?" Era din nou detectivul de sex feminin.

"Beethoven", a răspuns Jonah.

Detectivii s-au uitat unul la altul. După expresia confuză, neplăcută de pe fețele lor, ți-ai fi imaginat că a spus "pornografie".

"Beethoven?" a întrebat, pe un ton batjocoritor, unul dintre detectivi, un tip musculos pe la 50 de ani.

Jonah era epuizat, și îi venea să-l ia și el la mișto.

"E un compozitor", a spus Jonah.

"Știu cine este Beethoven, derbedeu mic," s-a rățoit detectivul.

Un alt detectiv, un bărbat musculos pe la vreo 60 de ani, cu obrajii mari, roșii, a făcut trei pași înainte, și-a pus palmele cărnoase pe masă și s-a aplecat spre el destul de aproape, astfel încât Jonah îi putea simți respirația duhnind a cafea proastă. "Uite amice, aici nu ne jucăm. Patru polițiști au murit din cauza micii tale prietene ", a spus el. "Acum știm că tu știi unde se ascunde", a spus el. "Mai bine ai începe să vorbești și – "

Avocatul lui Jonah a ridicat mâna. "Aceasta este o supoziție, domnule detectiv. Nu-mi poți acuza clientul de – "

"Eu nu dau doi bani pe clientul tău!" a strigat înapoi detectivul.

O tăcere tensionată s-a așternut în cameră.

Dintr-o data, ușa s-a deschis lăsând să intre un alt detectiv, purtând mănuși de latex. Avea telefonul lui Jonah într-o mână, și l-a pus pe masa de lângă el. Jonah era fericit să-l vadă înapoi.

"Ceva?" a întrebat unul dintre polițiști.

Polițistul cu mănușile le-a scos și le-a aruncat în coșul de gunoi. A clătinat din cap.

"Nimic. Telefonul puștiului este curat. A primit câteva SMS-uri de la ea înainte de spectacol, dar asta a fost tot. Am încercat numărul ei. Mort. Extragem lista convorbirilor ei acum. Oricum, el spune adevărul. Înainte de ieri, ea nici nu l-a sunat nici nu i-a trimis vreun mesaj."

"V-am spus," s-a răstit Jonah la polițiști.

"Domnilor detectivi, am terminat aici?" a întrebat avocatul lui Jonah.

Detectivii s-au uitat unul la altul.

"Clientul meu n-a comis nicio crimă, și n-a făcut nimic rău. El a cooperat pe deplin cu această anchetă, răspunzând la toate întrebările dumneavoastră. El nu are nicio intenție de a părăsi statul, sau chiar orașul. El este disponibil pentru a fi interogat în orice moment. Cer acum ca el să fie scuzat. Este elev și trebuie să meargă la școală de dimineață." Avocatul s-a uitat la ceas. "Este aproape 1 noaptea, domnilor."

Exact în acel moment, un clopot zgomotos a sunat în cameră, însoțit de o vibrație puternică. Toți ochii din cameră s-au întors dintr-o dată la telefonul lui Jonah, stând acolo pe masa metalică. Acesta a vibrat din nou, și s-a aprins. Înainte ca Jonah să poată ajunge la el, a văzut de la cine era. La fel ca toți ceilalți din cameră.

Era de la Caitlin.

Vroia să știe unde era el.

CAPITOLUL ȘAISPREZECE

Caitlin și-a verificat din nou telefonul. Era 1 noaptea, iar ea tocmai îi trimisese un mesaj lui Jonah. Fără răspuns. Probabil că el dormea. Sau dacă era treaz, probabil că nici nu vroia să audă de ea. Dar era singurul lucru pe care se putuse gândi să-l facă.

Când a plecat de la Cloisters, în aerul curat al nopții, capul ei a început să se limpezească. Cu cât se îndepărta mai mult de acel loc, cu atât mai bine se simțea. Prezența lui Caleb, energia lui, se ridica încet de pe ea, și a început să se simtă ca și cum ar putea gândi din nou clar.

Când fusese cu el, dintr-un motiv necunoscut nu fusese capabilă să gândească în mod clar. Prezența lui fusese atot-consumatoare. Îi fusese imposibil să se gândească la altceva, sau la oricine altcineva.

Acum, că era pe cont propriu din nou, și departe de el, gândurile despre Jonah o inundau din nou. Se simțea vinovată că-i plăcuse de Caleb – simțind că într-un fel l-a trădat pe Jonah. Jonah a fost atât de drăguț cu ea la școală, atât de bun cu ea în timpul întâlnirii. Se întreba ce simțea pentru ea acum, când fugise cum o făcuse. Probabil o ura.

Mergea prin parcul Fort Tryon și își verifica din nou telefonul. Din fericire, era un telefon mic, și ea îl ascunsese bine în micul buzunar din interiorul rochiei ei strâmte. Cumva, supraviețuise prin toate astea.

Dar bateria nu o făcuse. Avusese aproape două zile de când fusese încărcată, și în timp ce se uita în jos, a văzut că pâlpâia roșu. Mai erau doar câteva minute rămase înainte să moară complet. Spera că Jonah îi va răspunde până atunci. Dacă nu, nu mai avea cum să-l contacteze.

Oare dormea? O ignora? Nu putea să-l condamne. Și ea i-ar fi ignorat.

Caitlin a mers și a mers, prin parc. Nu avea nicio idee încotro se îndrepta. Tot ce știa era că trebuia să se îndepărteze de acel loc. De Caleb. De vampiri. De toate acestea. Își vroia doar viața normală înapoi. În partea din spate a minții ei, se gândea că, dacă mergea destul de departe, și destul de mult, poate toate acestea ar dispărea pur și simplu. Poate răsăritul soarelui va aduce o nouă zi, iar aceste lucruri ar fi spălate ca un vis urât, rău.

Ea a verificat telefonul. Pâlpâia acum, aproape complet mort. Știa din experiență că avea aproximativ 30 de secunde până când se termina. S-a uitat la el tot timpul cât a pâlpâit, sperând, rugându-se, că Jonah va răspunde. Că el va suna brusc și va spune, Unde esti? Vin imediat. Că o va salva din toate astea.

Dar, pe când privea, brusc ecranul a devenit negru. Mort. Complet mort.

Și-a pus telefonul înapoi în buzunar, resemnată. Resemnată cu noua ei viață. Resemnată că nu mai avea pe nimeni. Va trebui să se bazeze doar pe ea însăși. Cum a făcut întotdeauna.

A ieșit din parcul Fort Tryon și era în Bronx, din nou pe grila orașului. I-a dat un sentiment de normalitate. De direcție. Nu știa exact unde să meargă, dar îi plăcea că se îndrepta spre Midtown.

Da. Va merge acolo. Stația Penn. Va lua un tren, va pleca departe de toate astea. Poate va reveni în orașul anterior. Poate că fratele ei era încă acolo. Ea ar putea începe din nou. De parcă toate acestea nu s-ar fi întâmplat niciodată.

S-a uitat în jur: graffiti peste tot, prostituate la fiecare colț. Dar cumva, de data aceasta, au lăsat-o în pace. Poate și-au dat seama că era la capătul puterilor. Că nu mai aveau ce să-i ia.

A văzut un semn. Strada 186. Va fi o plimbare lungă. 150 de blocuri până la stația Penn. Va dura toată noaptea. Dar asta era ce vroia. Să-și limpezească gândurile. De Caleb, de Jonah. De evenimentele din ultimele două nopți.

A văzut un alt viitor în fața ei, și era gata să meargă toată noaptea.

CAPITOLUL ȘAPTESPREZECE

Când s-a trezit Caitlin, era dimineață. Putea simți mai mult decat vedea lumina soarelui izbind-o, și a ridicat amețită capul pentru a-și da seama unde se află. A simțit piatra rece în contact cu pielea de brațe și frunte. Unde se afla?

Când a ridicat capul și s-a uitat în jur, și-a dat seama că era în Central Park. Și-a amintit acum că s-a oprit pe drum, cândva în timpul nopții, pentru a se odihni. Era atât de obosită, atât de epuizată. Trebuie să fi adormit în șezut, sprijinindu-se pe și odihnindu-și brațele și capul pe balustrada de marmură.

Era deja mijlocul dimineții, iar oamenii mișunau prin parc. O femeie, cu fiica ei, a trecut pe lângă ea și i-a aruncat o privire ciudată. Și-a tras fiica mai aproape când au trecut.

Caitlin s-a îndreptat și a privit în jur. Câțiva oameni se holbau la ea, și se întreba ce trebuie să fie în capul lor. S-a uitat în jos, la hainele ei murdare. Erau acoperite de mizerie. În acest moment, ei nu-i prea păsa. Vroia doar să plece din acest oraș, acest loc pe care îl asocia cu tot ce mergea rău.

Atunci a lovit-o. Foamea. Un junghi a lovit, și s-a simțit mai înfometată decât a fost vreodată. Dar nu era o foame normală. Era un îndemn nebun, primar. Să se hrănească. Cum a simțit în Carnegie Hall.

Un băiețel jucându-se cu o minge de fotbal, nu mai mare de șase ani, a trimis-o, accidental, chiar lângă ea. A venit alergând spre ea. Părinții lui erau departe, la cel puțin 10 metri.

Acum era șansa ei. Fiecare părticică din corpul ei țipa să se hrănească. S-a uitat la gâtul lui, focalizând pe sângele care pulsa. Îl putea simți. Aproape mirosi. Vroia să se năpustească asupra lui.

Dar undeva, o parte din ea a oprit-o. Știa că va muri de foame dacă nu se hrănea, și că va muri în scurt timp. Dar mai degrabă ar muri decât să-i facă rău. L-a lăsat să plece.

Lumina soarelui era neplăcută, dar suportabilă. Oare pentru că ea era o corcitură? Cum ar fi fost afectați alți vampiri? Poate că acest lucru îi dădea un soi de avantaj.

S-a uitat în jur, clipind la lumina dură a soarelui, și s-a simțit amețită și confuză. Erau atât de mulți oameni. Atât de multă agitație. De ce s-a oprit aici. Unde mergea? Da … stația Penn.

Ea a simțit durerea în picioarele ei obosite, îndurerate de atâta mers pe jos. Dar nu era departe acum. Nu mai mult de 30 de blocuri. Va merge restul drumului, va prinde un tren, și va pleca naibii de aici. Se va forța, prin voință pură, să devină din nou normală. Dacă se ducea destul de departe de oraș, poate, poate s-ar întâmpla.

Caitlin s-a ridicat încet, pregătindu-se să meargă.

"Stai!" a strigat o voce.

"Nu mișca!" a strigat o altă voce.

Caitlin s-a întors încet.

În fața ei erau cel puțin o duzină de ofițeri de poliție în uniforma orașului New York, toți cu armele scoase și îndreptate spre ea. Au păstrat distanța, aproximativ 5 metri, ca și cum le-ar fi fost frică să se apropie mai mult. Ca și cum ea ar fi fost un fel de animal sălbatic.

S-a uitat din nou la ei, și, ciudat, nu-i era frică. În schimb, a simțit un fel ciudat de pace crescând în ea. Începea să se simtă mai puternică decât ființele umane. Și cu fiecare clipă care trecea, se simțea tot mai puțin o parte din rasa lor. Ea a simțit un fel ciudat de invincibilitate, a simțit că, indiferent cât de mulți dintre ei erau acolo, sau ce arme aveau, ea îi putea întrece, sau putea fi mai bună într-o luptă.

Pe de altă parte, se simțea obosită. Resemnată. O parte din ea chiar nu mai vroia să fugă. De poliție. De vampiri. Nu știa încotro fugea, sau chiar de ce fugea. Într-un fel ciudat, își dorea să fie luată pe sus de poliție. Să fie arestată ar fi cel puțin ceva normal, rațional. Poate că o va zgudui și o va face să-și dea seama că era doar un om până la urmă.

Ofițerii s-au apropiat de ea încet, prudent, cu armele trase, deplasându-se cu cea mai mare prudență.

Ea i-a privit cum se apropie, mai mult interesată decât temătoare. Simțurile ei se intensificaseră. A observat fiecare mic detaliu. Forma detaliată a armelor lor, conturul trăgaciului, chiar cât de lungi le erau unghiile.

"Du mâinile sus unde le pot vedea!" a țipat un politist.

Cei mai apropiați polițiști erau doar la doi pași.

Se întreba cum ar fi fost viața ei. Dacă tatăl ei nu ar fi plecat niciodată. Dacă ei nu s-ar fi mutat. Dacă ar fi avut o mamă diferită. Dacă ar fi rămas locului într-unul din orașe. Dacă ar fi avut un prieten. Ar fi fost vreodată normală? Viața ar fi fost vreodată normală?

Cel mai apropiat polițist era acum doar la un pas distanță.

"Întoarce-te și pune-ți mâinile la spate", a spus polițistul. "Încet."

Ea a coborât încet brațele, s-a întors și a pus brațele la spate. Simțea cum polițistul o apucă strâns de o încheietură a mâinii, apoi de cealaltă, smucindu-i brațele în spate prea dur, prea sus, folosind forță nenecesară. Cât de meschin. A simțit atingerea rece a cătușelor, și putea simți cum metalul îi intră în carne.

Polițistul a apucat-o de partea din spate a capului, i-a apucat părul, prea strâns, și s-a aplecat aproape, punându-și gura lângă urechea ei. I-a șoptit, "O să te prăjești."

Și atunci s-a întâmplat.

Înainte ca ea să știe ce se intamplă, s-a auzit un zgomot grețos de os sfărâmat, urmat de țâșnirea sângelui – și senzația și mirosul de sânge cald peste toată fața ei.

A auzit strigăte, și țipete, și apoi focuri de armă, toate în fracțiunea de secundă. Doar când a căzut instinctiv în genunchi și a lovit solul, s-a răsucit și a privit în sus, când și-a dat seama ce se întâmplă.

Polițistul care o încătușase era mort, decapitat, cu capul tăiat în jumătate. Ceilalți polițiști trăgeau salbatic, dar erau depășiți. O mulțime de vampiri – aceiași de la Primărie – coborâse printre ei. Îi rupeau pe polițiști în bucăți.

Polițiștii au reușit să-i împuște pe unii dintre ei, dar asta nu i-a ajutat. Au continuat să atace. Era o baie de sânge.

În câteva secunde, polițiștii au fost rupți în bucăți.

Caitlin a simțit senzația caldă, familiară, curgând prin sângele ei, a simțit puterea umplând-o, ridicându-se de la picioare, prin brațe și umeri. Ea s-a întins și a rupt complet cătușele. A adus mâinile în față și s-a uitat, șocată de propria ei putere. Metalul atârna pe fiecare incheietură a mâinii, dar mâinile ei erau acum libere.

A sărit în picioare, privind cu fascinație scena hidoasă din fața ei. Întreaga mulțime de vampiri era aplecată peste trupurile polițiștilor. Păreau prea distrași să o observe. Și-a dat seama că trebuia să scape. Repede.

Dar exact înainte de a putea termina gândul, ea a simțit pe cineva prinzându-i foarte puternic ceafa, cu o mână de gheață. S-a uitat și a recunoscut fața. Era Kyle. Și avea o priză mortală.

El a rânjit la ea, mai mult un mârâit.

"Noi nu te salvăm", a spus. "Pur și simplu luăm ce ne aparține."

A încercat să reziste. Și-a mișcat brațul dar el a blocat-o ușor și a prins-o de gât. Nu mai avea aer. Pur și simplu nu era în liga lui.

"Ai putea fi imună la unele lucruri", a spus el, "dar nu ești nici pe departe la fel de puternică precum mine. Nici nu vei fi vreodată."

În acel moment a fost un alt blur de mișcare, și brusc Caitlin a putut respira din nou. A fost șocată să-l vadă pe Kyle poticnindu-se brusc înapoi. El a fost aruncat înapoi cu o asemenea forță încât s-a izbit de balustrada de marmură, sfărâmând-o, și a continuat să zboare dincolo de ea.

S-a uitat și a văzut cine a făcut-o.

Caleb.

Era aici.

Înainte ca ea să poată procesa ce se întâmplă, Caitlin a simțit strânsoarea lui familiară, puternică, în jurul taliei, brațul musculos si trunchiul lui, și s-a simțit ridicată pe când au alergat și au alergat, mai repede și mai repede, la fel cum au făcut-o noaptea trecută. Au fugit prin Central Park, spre sud, și în câteva momente, copacii au devenit un blur. S-au ridicat în aer. Încă o dată, zburau.

Erau sus în aer, deasupra orașului, când Caleb și-a întins aripile și le-a înfășurat în jurul ei.

"Credeam că nu poți pleca", a spus în cele din urmă Caitlin.

"Nu pot", a spus Caleb.

"Deci … asta înseamnă că vei fi-"

"Exilat. Da."

Se simțea copleșită de emoție. El a renunțat la tot pentru ea.

Zburau, mai sus și mai sus, aproape în nori, iar Caitlin nu avea nicio idee unde mergeau. S-a uitat în jos și putea vedea că părăseau orașul. S-a relaxat. Era atât de fericită să fie departe de tot, atât de pregătită pentru un nou început. Dar, cel mai important, era fericită să fie în brațele lui Caleb. Cerul din fața lor a izbucnit într-o strălucire portocalie plăcută, și ea a dorit doar ca acest moment să nu se mai termine.