Читать книгу: «Sub Soarele De Vară», страница 3
Svetlana stătea într-un cămin de tineri care munceau. Camera era minusculă. Chiria, deși ridicată pentru o cameră atât de simplă, lăsa totuși impresia că era decentă pentru un asemenea oraș. În fața porții imobilului, Franck luase primul cuvântul: Am petrecut o zi foarte frumoasă și am...
Nu avusese timp să-și termine propoziția că buzele lor se apropiaseră, se amestecaseră, se întrepătrunseseră. Fuseseră atrase unele de celelalte. Acolo, în acel moment precis lua naștere o situație care avea să le deranjeze zilele de mâine care urmau să vină.
Limbile lor simpatizaseră. Saliva se mutase. Cele două corpuri fuzionaseră. Prin acest sărut se schimba un munte de tandrețe, într-o formă de blândețe rafinată care se diluase în finețe, eliberând note acidulate. După ce se doriseră atât de mult, acest moment le apăruse ca o ușurare, amândurora.
De mai multe ori îi spusese Svetlana că trebuia să se întoarcă acasă. La ora unu noaptea, porțile erau închise de paznic, în timpul săptămânii. În week-end, rămâneau deschise până șa ora două, iar ei se apropiau de acest moment. Franck nu voia să-i dea drumul. Svetlana nu dorea să urce la ea. Momentul de grație se prelungise.
Înainte de dezlipirea definitivă a mâinilor și a buzelor, pentru noapte, Svetlana îl întrebase pe Franck când se puteau revedea. A doua zi, ea urma să plece să viziteze orașul Bruxelles. Nu se întorcea decât marți seara. Trenul având plecarea destul de târziu, Franck îi propusese să o conducă la gară. Venea să o caute aici, de îndată ce termina ziua. Ochii Svetlanei răspunseseră în locul gurii și ea zâmbise, înainte de a confirma întâlnirea din ziua următoare, cu câteva cuvinte. Se sărutaseră pentru ultima dată.
Cât îl privește pe Franck, el începuse să lucreze ca paznic responsabil de curățenia unui imobil, timp de trei săptămâni. Era vorba despre un loc de muncă ce nu-i aduce nici o satisfacție. Să cureți mizeria și să scoți pubelele nu-i permitea să fie împlinit, așa cum ar fi vrut. Doar că salariul părea corect, grație unei prime complementare de la sfârșitul contractului, care contrabalansa avantajul pe care un paznic fără studii l-ar putea găsi în acest loc de muncă, deoarece el dispune de o locuință de serviciu cu cheltuieli minime, aproape gratis. În plin Paris, și pentru anumite locuințe, acest privilegiu se dovedește un lux: un avantaj incontestabil când ne uităm la chiriile astronomice din acest oraș burghez. O atracție pentru mulți, fără îndoială.
De atunci, acest bonus nu mai există. A fost eliminat de un guvern care a ratificat texte noi de lege și care estima că acești oameni – acești înlocuitori, acești muncitori ai incertitudinii – câștigau prea mulți bani, și astfel i-a adâncit și mai mult în dezechilibrul financiar. Pe viitor, nu mai există nici o motivație pecuniară; nu mai există decât o formă de dezgust, pe de o parte față de guvern, care oprimă proletarul, acționând numai în interesul sferelor celor mai înalte ale finanțelor de care este el însuși la rândul lui, dependent – la limită, un sclav deliberat – și pe de altă parte față de munca în sine, din moment ce intră în dezacord cu aspirațiile noastre profunde. Printr-o politică de o austeritate excesivă, conducătorii noștri au justificat și au însămânțat în spirite ideea că se dezvoltă practici absurde. Inutil să vorbim despre descurajarea unui șomer în fața unei remunerații care înclină deplorabil către SMIC. La Paris, cu aproximativ o mie de euro net pe lună, cine se poate descurca, cu un asemenea salariu? Chiria lunară a unei garsoniere decente e de minimum șapte sute de euro. Cel mai des, e în jur de opt sute. Calculul e simplu și rapid. Un venit mizerabil nu poate oferi o existență decentă. E vorba despre salariul de supraviețuire.
Viața unei ființe umane nu reprezintă mare lucru. Contează numai înmulțirea marilor averi, privilegiații.. Dacă oamenii obișnuiți se trezesc pe stradă sau mor de foame, asta nu e important... Când ești un nimeni mai bine e, fără întârziere, să devii un nimic... Politicienii sunt prietenii bogătașilor. Mână în mână, nu apără cu nimic interesele poporului. Sunt capabili doar să pronunțe discursuri mărețe și frumoase, bune ca să adoarmă și mai mult masele, care altfel ar fi început să se agite, să se împotrivească, să se revolte chiar. În cel mai bun caz, ajung să resimtă pentru populație un pic de dispreț. Nimic mai mult. Sunt mult prea ocupați să negocieze contracte de înarmare sau să se angajeze într-un nou război. Cetățenii strigă în număr mare: Stop!. Dar ei nu ascultă și ignoră mulțimea îmbufnată. Fisura dintre guvernul deconectat de la realitățile sociale și populație e implacabilă. Acești conducători sunt ruina noastră. Ei sunt responsabili de toată mizeria unei țări.
Franck se uitase după tânăra femeie cum intra în clădire. Ea devenea în mod oficial noua lui prietenă. Apoi, o luase spre casă, jumătate de oră de mers până la Denfert-Rochereau. Tot timpul drumului, avusese zâmbetul pe buze, ochii strălucitori și mintea care tot rememora seara petrecută împreună. A doua zi, a cu totul altă afacere avea să-l aștepte pe Franck. Trebuia să se trezească devreme, să-și suflece mânecile și să muncească fără intensitate, fără pasiune, fără strălucire; ca un robot, ca un mort-viu.
Svetlana tocmai petrecuse o zi excepțională, cum nu trăise prea multe până acum. Nu cunoscuse încă prea mulți băieți. Experiențele ei se dovediseră a fi toate de scurtă durată. Își pusese o ușoară speranță în această relație. Ce e mai romantic decât atunci când două ființe crescute în două universuri distincte reușesc să se găsească? Franck reușise să o seducă prin simplitatea, amabilitatea și talentul de a o asculta. Se interesase de ea cu sinceritate. Chiar înainte de primul sărut, Svetlana observase că însemna ceva pentru el. În plus, era fermecată de partea lui artistică. Un artist puțin pierdut în vise și în viață, dar unul original pe care nu putea să-l întâlnească întâmplător în orice zi.
În pat, plimbându-și o mână peste buze, Svetlana derula în minte filmul zilei care o tulburase. Se întreba de ce întâlnirile ei precedente nu declanșaseră o dorință atât de intensă. Ce avea deci diferit acest francez, totuși atât de banal la prima vedere? Franck era genul de bărbat înalt, brunet, cu o figură obișnuită, un bărbat tânăr și zvelt, cu părul scurt, pe care-l întâlnești în orice oraș. Barba de câteva zile ascundea obraji un pic supți, dându-i în același timp un aer de diletant sau de boem, după cum ultimul bărbierit era mai mult sau mai puțin recent, departe de codificarea normativă și angelică a unui birocrat cu pielea netedă. Franck se arătase atât de amabil și atent cu ea încât Svetlana nu putuse decât cedeze. Oare tocmai făcuse cunoștință cu un tip care o copleșea și care o făcea să descopere sentimente noi și frumoase? Bărbatul care avea să-i marcheze viața? Cel de care se va îndrăgosti pentru totdeauna? Svetlana dorea din tot sufletul să-l revadă, în viteză, pentru a se convinge de ceea ce simte. Dorea mult și să fie din nou în brațele lui. Începea să viseze și să spere... Svetlana nu iubise niciodată cu pasiune. În secret, visa să se producă această alchimie. De ce nu acum? Era oare riscant să se avânte cu un francez care trăia la peste șapte mii de kilometri de casa ei? Oare se izbea de un zid, fără posibilitatea de a se ridica? Acest preaplin de întrebări îi bombardau și îi chinuiau mintea. Somnul nu mai venea. Deși de felul ei agitată, ea se simțea calmă. Nici un bărbat nu îi servise un asemenea joc de seducție și nu-i trezise atâta dorință, doar într-o zi. Șansa tocmai apăruse. În acest moment, Svetlana simțea că de data aceasta totul era diferit față de relațiile ei precedente.
3.
Ajuns acasă, Franck făcuse un duș înainte de culcare. Epuizat, dar fericit, se sculase după doar patru ore de somn. Pentru o dată, vecinul lui de palier nu mai avea fața aceea chinuită, el care era atât de dezagreabil. Acesta din urmă se comporta ca stăpânul clădirii. Nu-i păsa de ceilalți locatari, îi disprețuia și îi privea cu un aer superior.
La muncă, primul lucru, Franck controlase localul pubelelor din clădire. Haosul obișnuit din week-end îi impunea să facă puțină ordine. Toate tomberoanele debordau de mizerii până pe jos. Contemplarea unui asemenea peisaj lăsa loc amărăciunii. Apoi se apucase să facă menajul. Dăduse cu mătura în hol, apoi spălase pe jos, pentru a scoate grămezile de mizerie. Cu greu ar fi reușit să se găsească mai departe de aspirațiile lui profunde. De-a lungul anilor, începuse să creadă că probabil nu va reuși niciodată să trăiască de pe urma muncii ca fotograf. Deocamdată ignora, dar viitorul îi rezerva ceva cu totul diferit, mult mai plin de împliniri.
În clădiri, cu cât simpatiza mai puțin cu locatarii, cu atât lucrurile se petreceau mai bine. Mereu era câte unul care se ascundea pe undeva, pentru a-i aduce aminte de soarta lui, chiar fără să o facă intenționat. Erau suficiente câteva cuvinte prost spuse, sau prost gândite, pentru a-i mina amorul propriu. Trebuia să rămână un necunoscut, să evite să investească prea mult, să ceară ca un urs, să vorbească foarte puțin despre ambițiile lui, chiar dacă cei mai curioși se dovedeau a fi cei mai plăcuți. Problema venea din cancanurile care se răspândeau foarte repede. A mărturisi dorința de reușită în mediul artistic, în timp ce el curăța vestibule de foarte mulți ani, asta se dovedea a fi delicat și putea reprezenta fantasma unei ființe absurde care ar fi uitat să-și păstreze picioarele pe pământ, prea îndepărtată de orice realitate economică.
Odată curățenia terminată, pentru a avea răbdare să-l aștepte pe poștaș, Franck se întinsese pe banchetă. Încerca să învingă oboseala.
Imediat după ce primise scrisorile, le triase, apoi le împărțise locatarilor. Apoi, ocupația lui era decât să fie prezent, să aștepte, în eventualitatea că un locatar ar fi avut nevoie de vreun serviciu sau dacă s-ar fi produs vreo oarecare tulburare în reședință.
Ceasul sunase ora opt, anunțând sfârșitul zilei. Franck se grăbise să închidă poarta, pentru a fugi la metrou; direcția Montparnasse. Ajuns la adresa unde locuia Svetlana, o sunase. Ea tocmai termina pregătirile. Coborâse nici măcar zece minute mai târziu. Își zâmbiseră. Svetlana i se aruncase în brațe, se îmbrățișaseră cu tandrețe. Franck o luase de mână și se întorseseră la stația Montparnasse, pentru a merge la Gare du Nord.
Instalați unul lângă altul, Svetlana își așezase capul pe umărul lui Franck. El îi mângâia părul. Păreau un cuplu foarte îndrăgostiți. Și totuși, mai puțin de 24 de ore îi separau de primul sărut. Franck aprecia aceste momente în care păreau că nu fac nimic, dar care lui îi păreau magice în derularea unei vieți. Sunt rare, și cu atât mai prețioase.
Armonia pe care o degajau trimitea cu gândul la un tablou tandru și emoționant. Așezat în fața lor, un bărbat îi observa. Avea ochii roșii, parcă invadat de tristețe. Franck îl examinase cu o privire fugitivă. Asta era concluzia pe care o trăsese el. Pentru a se asigura, mai aruncase o ocheadă către necunoscutul care continua să se uite insistent la ei. Această atitudine îl intriga. Era oare comportamentul lor, tandru unul față de celălalt, care îl punea pe necunoscut în această stare? Oare își aducea aminte, de exemplu, de o veche prietenă de care fusese îndrăgostit înainte ca aceasta să-l părăsească? Franck resimțea o oarecare tristețe față de acest străin. Dar, fiecare cu crucea lui. Și Franck avusese experiența dureroasă a unei asemenea deziluzii, în trecut, odată cu senzația de abandon și de izolare, când dragostea vă respinge. Știa prea bine cât de dură e experiența singurătății. Era conștient că cu cât suferința persistă cu atât bucuria va fi mai mare atunci când o nouă fericire va apărea în viață.
Trenul Thalys fusese deja anunțat. Franck o însoțise pe Svetlana până la vagon. Se îmbrățișaseră, prelungind într-un fel momentul separării cu câteva minute. Călătorii se urcau deja în vagon, pe când ei continuau să se îmbrățișeze. Un controlor aștepta lângă ușă. Venea ora plecării. Svetlana se desprinsese din strânsoarea mâinilor lui Franck. Își lăsase jacheta roz la Franck. Se prognoza o vreme umedă și caldă. Îi ceruse să i-o înapoieze la întoarcere. Era un mijloc de a testa o formă de încredere între ei. Oare Franck avea să vină după ea la gară, aducându-i jacheta, sau ar fi uitat-o? Acest bărbat se dovedea oare a fi de încredere și serios, sau, dimpotrivă, doar un caraghios în plus prin mulțimea de play-boys parizieni? Un examen laconic care ar fi oferit primele răspunsuri.
Franck o salutase cu un gest scurt al mâinii, apoi Svetlana dispăruse în interiorul vagonului.
Cu jacheta ei pe braț, Franck plecase înapoi spre metrou. Era foarte atent cu prețiosul veșmânt care-i fusese încredințat.
Pe când urca pe scări, zâmbetul fericit îi dispăruse. Se trezise nas în nas cu o triadă paramilitară care-l scruta cu privirea, toată numai mușchi, plină de adversitate. Această jachetă roz din jurul brațului părea suspectă! Ce ascundea lașul ăsta dedesubt?
Acest tip de spectre care se plimbau prin gările pariziene prezentau o dublă viziune de agresiune dezagreabilă în peisajul urban, prin arme și prin costumele lor verzui – culoare clară pentru zilele proaste – perpetuând an de an o prea tristă defilare. Ostentația cu care pretind securitatea nu poate aduce nimic bun. Chiar dacă oferă o urmă de siguranță francezilor, guvernul manifestă totuși înainte de toate intimidarea în mijlocul cetățenilor, poate chiar un pic de aversiune. Cel mai bun rezultat se obține cu o protecție imperceptibilă. În acest fel nu apar nici provocarea, nici exasperarea, așa cum se întâmplă în cazul polițiștilor dispersați sau disimulați prin întreg Parisul. Inutil să mai adăugăm încă un strat și să gratificăm astfel locuitorii-ca și turiștii – cu o imagine chiar urâtă: aceea a unei Franțe care se teme, a unei Franțe în defensivă, piratată în roșu din anul 2005! De altfel, acești soldați ar reuși oare să distingă un terorist de un cetățean obișnuit? Mai mult ca sigur, un asemenea individ ar trece pe sub ochii lor, în toată nevinovăția. Căci, pierdut în mulțime, acesta din urma rămâne de negăsit. Nu le place celor care ne guvernează...
Acești angajați bântuie peste tot, ca niște clovni. Umblă încoace și încolo, ore întregi. Nu au de ales. Acești tineri sunt supuși unor directive ridicole. Nu fac decât să-și exercite meseria, iar ierarhia lor le cere să meargă la o anumită oră, într-un loc precis, să se învârtă pe acolo, cât mai încet cu putință. În concluzie, o primă subțire la sfârșitul lunii, pentru un spectacol ridicol și sinistru. Un militar nu trimite către inconștientul colectiv decât o singură imagine: război și dezolare. Exact opusul unei societăți civilizate și liniștite.
Acasă, seara se derulase tipic pentru un celibatar înrăit. Ceva oribil de mâncare, gătit în viteză la microunde, un duș de împrospătare, urmate de o leneveală în singurătate, un film de circ Hollywoodian, și apoi la culcare.
A doua zi, aceeași plictiseală. Aceeași zi de muncă, neinteresantă, îl aștepta. Seara, toată lumea îi putea citi bucuria de pe chip. Cu jacheta Svetlanei pe braț, aștepta pe peron. Trenul Thalys tocmai sosise. O mulțime de oameni se precipitaseră pentru a-și găsi rudele. Franck a trebuit să se deplaseze în mai multe colțuri, nu cumva să nu fie văzut de Svetlana, mascat de ceilalți oameni. Când apăruse, Franck a trebuit să răspundă unui zâmbet incomensurabil, și unei priviri care nu înșeală, așa cum orice băiat ar vrea să fie privit de o fată. Svetlana se îndreptase direct spre buzele lui Franck. Nu-și disimula plăcerea de a-l revedea. Sărutul lor se eterniza, ca și cum această scurtă absență ar fi fost o încercare pentru atașamentul și răbdarea amândurora. În acea zi, Franck constatase că ea și el erau deja legați, și nu doar puțin; în acea zi, presupusese că povestea lor dura dincolo de o dată de prescriere devenită deja alarmantă; în acea zi, tocmai se înșelase. Avea dreptate în privința pasiunii pe care începea sî o hrănească, a strălucirii pe care o distingea în ochii albaștri scânteietori care îl devorau, a zâmbetului radios care îi arăta ce simțea inima acestei fete, fără ca buzele să pronunțe, a mâinilor catifelate și tandre care întârziau pe fața lui, a acestui sărut care se topea ca o bomboană între buzele lui. Văzuse bine, mai puțin în privința fenomenului celui mai elementar: crezuse că dragostea va deveni mai puternică odată cu trecerea timpului. Nu avusese dreptate decât în privința calității legăturilor care îi uniseră, fără a-și imagina nici măcar pentru o secundă că ar fi posibil ca toată această fericire să ajungă de domeniul trecutului, în decursul a numai câtorva săptămâni. În acest moment binecuvântat, cum ar fi putut el oare să prevadă catastrofa ce va urma?
Atunci când vă înconjoară fericirea, vă imaginați, ca orice fraier, că vă va însoți veșnic. E o eroare regretabilă. Nimic nu rămâne constant în viață, nici afecțiunea, nici prietenia, nici munca, nici măcar banii. Nimic nu există la nesfârșit. Orice cadou se menține doar pentru un moment, orice lucru bun nu supraviețuiește decât o clipită, orice bun dobândit nu face decât să însămânțeze o amplitudine limitată de prosperitate. Intervalul se consumă. Apoi, se invită opusul, strică petrecerea și preia ștafeta într-un ciclu niciodată înfloritor. Acesta din urmă va fi întotdeauana apreciat ca fiind de scurtă durată. Tot așa precum contrariul e valabil, tot așa o durere sau o perioadă dificilă va fi înlocuită de o bucurie intensă. Totul se va întâmpla la timp pentru cine găsește forța de a avea răbdare, de a continua să se construiască sau de a-și găsi drumul către visurile care îl însuflețesc, către obiective pe care se străduiește să le atingă.
Odată ce își reveniseră, după ce se învârtiseră prin gară fără să aibă habar pe unde merg, prea fericiți că sunt iar împreună, Franck îi propusese Svetlanei să ia cina la el acasă. Ea acceptase invitația cu bucurie. Părea sedusă de această excursie în străinătate. Pe drum, îi povestise ce anume văzuse: Le Palais-Royal, La Grand-Place, Parlamentul European… pe scurt, locurile cele mai turistice care, cu toate acestea, o îndepărtaseră de orașul în care se născuse. Era încântată, radioasă, strălucitoare. În secret, deja îndrăgostită. Viața lua o turnură savuroasă.
Svetlanei nu-i era prea foame. Masa a fost deci puțin copioasă. Franck deschisese o sticlă de vin alb. Ca acompaniament, degustaseră câteva felii de somon.
Svetlana nu era obișnuită să mănânce mult seara. De obicei, prefera să se mulțumească cu niște fructe care i se păreau mai sănătoase pentru echilibrul organismului. Se compara deseori cu mama ei, care avea o siluetă zveltă. Deși nu avea nici un complex, Svetlana nu se considera destul de subțire.
Se așezaseră pe pat. Unul lângă altul. Masa era în fața lor. Svetlana îl învăța pe Franck câteva cuvinte în rusă. El le repeta, dar le uita aproape imediat. Franck nu era înzestrat pentru limbile străine, spre deosebire de Svetlana. Singura limbă pe care o stăpânea rămânea franceza. Ea îi ceruse să pronunțe în rusă: «Ya lyublyu tebya». Ceea ce înseamnă Te iubesc. El articulase cu dificultate. Svetlana râdea în hohote. O amuza accentul. Ea râdea cu toată gura, fără să se poată opri. Pe Franck îl copleșise dorința. Brusc, se aruncase peste ea, pentru a o îmbrățișa cu frenezie. Cuprinsă de o poftă asemănătoare, Svetlana se lăsase antrenată și se rostogoliseră pe pat.
În timpul îmbrățișării impetuoase, mâinile lui Franck profitaseră pentru a se strecura un pic mai jos. Svetlana le oprise și le împinsese, înainte de a-l întreba pe Franck. Voia să înțeleagă ce aștepta de la ea. Deși situația părea evidentă, de ce îi propusese să vină la el acasă? Franck îi explicase că îl cucerise în parc, că fusese mișcat de naturalețea și spontaneitatea ei. Ea îi plăcea, pur și simplu. Svetlana zâmbise și îi spusese: De acord. Doar un cuvânt pentru a-i da acordul pentru ceea ce începuse. Ea reîncepuse să-l îmbrățișeze, apoi îl întrebase dacă pentru el relațiile evoluau întotdeauna așa de repede. Franck continuase să zâmbească la rândul lui, înainte de a-și strecura o mână în direcția sânilor ei.
Svetlana simțea sinceritatea lui Franck. Din acest motiv acceptase să meargă mai departe, în acea zi. Ea nu se grăbise niciodată să facă dragoste. Se simțea schimbată. Considera că se comporta ca un băiat cuminte, al cărui libido era incandescent. De obicei, mai multe întâlniri succesive se dezvoltau către raporturi care conduceau spre mai multă intimitate. Francezii îi păreau siguri de ei, hotărâți în privința asta. Reputația unui french-lover, răspândită prin lume nu i se părea o uzurpare. Svetlana tocmai își dăduse seama pe pielea ei și se delecta cu intensitate de această savoare a la française.
Când se găsiseră în costumul tradițional al nudității, la fel ca două râme care se agitau una lângă alta, Svetlana îi spusese că nu voia să rămână însărcinată. Trebuia să ia un prezervativ. Această remarcă îl făcuse pe Franck să surâdă. Nu-și imaginase nici o clipă să se aventureze fără protecție. Dimpotrivă, apreciase că ea se preocupa de asta. Luase două cutii din dulap, pentru a o lăsa să aleagă modelul pe care-l prefera. Franck avea aerul că ar fi anticipat ocazia. Svetlana respinsese marca pe care nu o cunoștea. Acest discernământ uimitor îl amuzase pe Franck. Cele două eșantioane erau asemănătoare. Franck ar fi preferat cealaltă marcă, cu o structură mai fină, care garanta astfel senzații mai bune. Prea puțin conta! Ce era prioritar, era să o facă pe Svetlana să se simtă în siguranță. Își pusese prezervativul după ce Svetlana îl scosese din ambalaj. Ea se întinsese și aștepta să-l primească pe Franck între coapse, deja pregătită să-i primească falusul. Înainte de a trece la lucruri mai serioase, Franck își strecurase capul între coapsele Svetlanei. Rare sunt femeile care nu apreciază un sex oral. Pentru că ea se arătă mai apoi disponibilă pentru a fi călărită, Franck dedusese că experiențele ei anterioare nu evocau amintiri memorabile.
Svetlana închisese ochii, ca să simtă frisoanele care îi străbăteau corpul. Mișcările lor jucăușe se derulau fără bruschețe, doar că Svetlana spera mai mult decât blândețe. În sexualitate, femeile se dovedesc a fi atât de diferite, încât bărbații nu pot să-și dea seama ce doresc ele decât în momentul în care are loc un prim examen mai profund. Svetlana voia senzații extreme. Îl lăsase să înțeleagă că nu trebuia să ezite să se arate mai viguros. Franck nu se lăsase rugat prea mult timp. O încălecase ca un taur înfuriat. Patul scârțâia și tresărea din toate încheieturile în timpul elanurilor vibratorii și se îndepărta de peretele de care era lipit. O căldură demnă de o saună invadase camera. Fereastra era aburită, cele două corpuri transpirau șiroaie, șiroaie. Svetlana gemuse fericită, timp de mai multe minute, înainte să urle de durere. Șoldul lui Franck o lovise peste coapsă. Această vivacitate pe care o implorase devenise dintr-o dată insuportabilă. Îi ceruse să-și mai liniștească puțin elanul. Franck reacționase bine, Nu ar fi putut sa mai mențină multă vreme ritmul acela îndrăcit. Divertismentul lor s-a continuat cu un moment senzual liniștit.
Câte un duș rapid individual, apoi se culcaseră în acest pat care traversase o furtună teribilă. Svetlana se cuibărise în brațele partenerului și își pusese capul pe pieptul lui, al cărui corp se metamorfozase în pernă voluptoasă.
Franck mângâia părul iubitei lui. Îi săruta chipul. Între două săruturi, o întrebase la ce oră trebuia să se trezească a doua zi pentru a merge la muncă. Franck pusese ceasul deșteptător la șapte fără zece, ca să se pregătească. Svetlana sărise din pat, mirată, aproape furioasă, fără să se ostenească măcar să-i răspundă la întrebare.
Ah, nu, lucrezi mâine! De ce nu mi-ai zis nimic mai înainte?
Franck rămăsese fără glas, surprins de reacția exagerată, neașteptată. O observase, calm. Fața Svetlanei era îmbufnată.
Sunt dezamăgită, Franck. Crezusem că o să lenevim amândoi în pat dimineața. M-aș fi întors acasă dacă știam.
Nu ți-a plăcut seara?
Ba, da bineînțeles că mi-a plăcut la nebunie! Era foarte...
Foarte bine? O întrebase Franck, întrerupând-o.
Nu! Cu mult mai bine! Nu am cuvinte ca să exprim ce am simțit. Doar că aș fi vrut să dorm dimineață. Din cauza călătoriei, sunt foarte obosită.
Poți să rămâi să dormi, Sveta. Când vrei să pleci, nu trebuie decât să trântești ușa. De acord?
De acord!
Svetlanei îi revenise zâmbetul. Amândoi se întinseseră la loc în pat. Svetlana își sprijinise capul pe pieptul lui Franck. În timp ce-i mângâia părul mătăsos, Franck se întreba dacă fusese o idee bună să o lase singură la el acasă. O cunoștea de-abia de câteva zile. Dar ce putea să fure de la el? Nimic de valoare. Îi părea o persoană de încredere, inocentă și departe de orice imoralitate. Spera să nu se înșele. Ea nu semăna deloc cu o femeie care îi fură pe alții. Era mai degrabă invers. Dacă dorea să construiască o poveste cu ea, trebuia să-i acorde la un moment dat încrederea. Dacă în dragoste nu se află decât suspiciune, nu mai există loc de nici un sentiment nobil.
După ce se strânseseră in brațe cu putere pentru o ultimă dată, cei doi amanți adormiseră, liniștiți, fericiți.
La ora stabilită, lui Franck îi vibrase telefonul. Acum trebuia să se trezească, să meargă la muncă. Svetlana era încă obosită. De-abia deschidea ochii. Epuizarea îi acaparase simțurile. Franck o sfătuise să nu se ocupe de el și să se culce la loc. Dar tot acel du-te-vino între bucătărie, baie și cameră îi acaparase atenția.
După o jumătate de oră, Franck era în sfârșit gata de plecare. Svetlana stătea somnoroasă, întinsă în pat, goală pe sub cearceafuri. Îl observase cum se îmbrăcase, cum făcuse puțină ordine după seara dinainte și cum își băuse cafeaua. Înainte de a dispărea, el îi urase o zi bună. Apoi, o acoperise cu săruturi nenumărate. Acest schimb de fluide li se părea extrem de savuros. Franck întârzia. Nu se putea dezlipi. Se îndepărta cu un pas dar revenea imediat să-i mai dea un sărut. Nu mai putea să iasă din apartament. Ea îl acaparase cu totul și nu făcea nimic ca să-l lase să plece. Ea primea și dădea la rândul ei, fără să țină socoteala. Un farmec misterios, inefabil îi legase deja. O magie inerentă, care apare numai atunci când o dragoste la prima vedere se schimbă în pasiune. Franck părea deja captiv în această magie. Cu resemnare, trebuise să găsească forța de a se dezlipi, ca să evite să întârzie prea mult. Svetlana îi oferea o figură îmbufnată. Îl scruta cu ochii ei sclipitori... Încă un sărut. Ultimul. Pe fugă. Apoi, fugise de acolo, ca un hoț. Ușa trântită semna despărțirea lor pentru câteva zile. Fiecare trebuia să se întoarcă la sarcinile lui cotidiene.
Aceste ocupații nu erau altceva decât munca fiecăruia. Franck spăla pe jos în timp ce Svetlana vindea genți. Seara, fiecare era obosit, din motive diferite. Franck locuia într-un imobil în care farmecul de la casa părinților de la țară nu se reflecta aici decât ca o fantasmă încețoșată. Nu putea să adoarmă înainte de ora două dimineața, în cel mai bun caz. Cum orele de muncă erau fixe, nu putea să profite de un somn mai îndelungat dimineața. Franck se întorcea acasă extenuat. Cât o privește pe Svetlana, locul ei de muncă o punea la încercare și o epuiza, era obligatoriu să stea în picioare. Interzis să se așeze, mai puțin în pauza de prânz. După atâtea ore de stat în picioare și de ascultat pălăvrăgelile clienților, odată ajunsă acasă, ea se arunca în pătuțul de optzeci de centimetri care îi fusese pus la dispoziție și care semăna cu un pat de copil. Camera nu era mare: nouă metri pătrați, mobilată sumar. Doar lucrurile esențiale păcăleau spațiul. Un birou cu o băncuță și un dulap mare completau mobilierul. Aproape de ușa de la intrare era cabina de duș, simplă, banală, cubică. În cămin nu erau decât femei, pentru a evita orice problemă conjugală. Studiourile erau închiriate în general femeilor străine care veneau în Franța pentru câteva luni, să muncească. Pentru cele câteva franțuzoaice care locuiau aici, viața luase o turnură dificilă. Se treziseră în dificultate financiară. Era vorba despre femei divorțate sau catapultate de către partenerii de viață dinainte, fără urmă de bunătate, către neant și ruină. În acest loc, ele găseau o urmă de speranță către o zi de mâine mai luminoasă. Cel puțin, își spuneau unele dintre ele, nu erau pe stradă.
Una din colegele Svetlanei locuia în această rezidență; o moldoveancă cu care se înțelegea mai mult sau mai puțin. Nu erau mereu pe aceeași lungime de undă, spre deosebire de prietena ei din Ucraina care reflecta o dedublare a personalității ei. Dimpotrivă, cât privește fizicul, aceasta din urmă era opusul ei. Deși amândouă erau înalte, ucraineanca era foarte brunetă și zveltă. Svetlana îi invidia subțirimea, chiar dacă în schimb această fată avea un piept liliputan. Nici Svetlana nu avea sânii foarte mari. Pentru corpul ei, i se părea că erau prea mici. Unul din foștii ei prieteni îi atrăsese atenția, susținând că dacă ar fi avut un sutien mărimea 85 C sau D, ar fi avut un corp susceptibil să amețească toți bărbații! Nu ar fi semănat mai degrabă cu o Barbie vulgară? Pentru a crea o anumită iluzie, ea purta sutiene căptușite, așa cum obișnuiau multe femei tinere de vârsta ei.
La muncă, Svetlana nu avea niciodată același orar două zile la rând. Ura să înceapă la sfârșitul dimineții sau și mai rău, la începutul după-amiezii. În acele zile, termina după ora nouă seara. Până ajungea acasă, se făcea foarte târziu. Avea o senzație dezagreabilă, deoarece nu putea să se bucure de momentele libere din ziua respectivă.
Svetlanei îi plăcea să examineze gențile. Când avea ocazia, și le punea pe umăr. Își imagina că erau ale ei. Visele se terminau repede. Fie o clientă venea să-i ceară informații, fie dorea să cumpere exact specimenul pe care-l încerca Svetlana.
Бесплатный фрагмент закончился.
