Читать книгу: «Ndura. Fiul Pădurii.», страница 3

ZIUA 3

DESPRE CUM ÎNCEP AFECȚIUNILE MELE

Ceva mă ataca; simțeam cum mă înțepa pe tot corpul M-am ridicat dintr-o săritură și am început să țip. Mi-am privit mâinile și erau acoperite de furnici roși cu capul foarte mare. Aveam tot corpul acoperit de aceste furnici. Mă înțepau încontinuu, peste tot. Mi-am dat jos hainele, aproape că le-am jupuit de pe mine, și am început să mă scutur pe corp cu mâinile, să sar, să mă agit, să mă zvârcolesc ca și coada unei șopârle, țipând și gemând de durere. Unele îmi intrau în gură și trebuia să scuip mereu, pe aletele le simțeam în nas, în urechi, peste tot. Era ca și cum un stol întreg de albine s-ar fi hotărât să mă atace deodată. Puțin câte puțin am reușit să scap de furnici, dar mi-a luat în jur de zece minute până când mi-am dat seama că nu mai umbla niciuna pe corpul meu. Unde stătusem eu trecea un șir interminabil de furnici⁹. Aveam tot corpul plin de lovituri de la încercările de a scutura furnicile și eram plin de puncte și mai roșii din cauza înțepăturilor de la nenorocitele alea de furnici. Aveam o oribilă mâncărime pe tot corpul și nu știam de unde să încep să mă scarpin. Deși nu mai era niciuna pe mine, din când în când mi se părea că simt ceva mișcându-se și începeam din nou să mă agit.

Când am reușit să-mi domin cât de cât mânia și frustrarea, am apucat rucsacul și am scuturat toate furnicile de pe el, la fel și de pe pătură și de pe hainele pe care le împăștiasem pe jos. Mi-am pus doar papucii și restul le-am băgat în rucsac. Am luat niște pietre și ramuri și le-am aruncat către ordonatul șir de furnici în timp ce le înjuram. Am pierdut controlul pentru un moment, furia m-a invadat. Da, furnicile erau vinovate pentru tot; trebuia să le extermin pe toate. Din cauza lor am ajuns în situația asta stupidă și urmau să plătească pentru asta. Le-am călcat de nenumărate ori furios, frenetic, ca și posedat de o dorință de distrugere de neoprit. Unele mi se urcau pe picioare înțepându-mă din nou, dar nu mai simțeam nimic, durerea dispăruse pentru un moment. Un singuratic gând: să omor toate furnicile. Călcam, loveam tot ce era pe jos și striveam cu palmele pe cele care erau pe mine, zdrobindu-le pe picioare, pe mâini sau pe piept. Timp de câteva minute, ăsta era singurul meu război, singura mea lume: tropăituri, lovituri cu mâna, țipăte de furie, de frustrare acumulată în timp. Un Gulliver furios distrugând lumea Lilliputului. Apoi m-am îndepărtat câțiva pași, m-am prăbușit la pământ și am stat acolo abandonat de soartă, orb față de tot din jurul meu, ignorant cu orice altceva decât necunoscutul, golul interior. Până la urmă am reacționat. Pe timpul nopții, mi se păruse că auzeam murmurul unui curs de apă de aprope, așa că m-am dus să-l caut, gol, neatent, tremurând, cu mâncărimi pe tot corpul, cu cârja în mână și rucsacul pe umăr. În spatele meu o cantitate vastă de furnici strivite și multe altele agitându-se în jur în dansul lor tipic de o nebunie dezorganizată.

Într-adevăr, auzul nu mă înșelase. Un râu de vreo cinci metrii lățime își făcea drum prin pădurea din fața mea. Primul impuls a fost să mă descalț și să mă arunc în apă, dar mi-am amintit ceva despre lipitori și mai întâi am examinat apa de la mal cu mare grijă, prudența câștigând pentru un moment în fața disperării. Mă înfiora ideea că una s-ar fi putut lipi de corpul meu, agățată, bându-mi sângele. Când am atins apa cu mâna am observat că era atât de rece încât nu aș fi putut să o suport. Nu văzusem nimic, doar câțiva mici și frumoși pești colorați, unii mai colorați ca alții, care erau prea mici pentru a servi de mâncare și prea frumoși pentru a-i omorî. Aveau corpul lunguieț și turtit, coada împărțită în trei iar partea din mijloc asemănătoare cu penele păsărilor, ochii erau mari în proporție cu capul, erau de culoarea albastru curcubeu, dar când razele soarelui se reflectau pe corpul lor o varietate incredibilă de albastru și violet se amesteca printre solzi¹⁰. Am cătuat ceva asemănător pirahniei sau vreun crocodil dar nu am găsit nimic. Așa că m-am decis să fac o baie după ce am băut puțină apă.

Am intrat puțin în apă, inspecționând cu cârja duritatea solului, cu papucii în picioare, pentru că-mi era frică să nu mă înțep sau să mă muște vreo gânganie. La început am simțit fiori din cauza diferenței de temperatură din apă și de afară, dar m-am obișnuit repede. În jurul meu zburau câteva libelule foarte viu colorate, cu formele lor lunguiețe și zborul lor rapid și precis; erau și multe alte insecte zburătoare dar și altele alergând de colo colo pe suprafața apei ca și când ar fi fost un patinoar.

Când mi-a ajuns apa la genunchi m-am oprit și m-am udat cu mâinile pe tot corpul. Efectul răcoritor al apei pe infinitele înțepăutri ale furnicilor, pe nenumăratele zgârieturi și pe genunchiul inflamat mi-a produs o senzație de ușurare de nedescris. Faptul că am putut să stau o perioadă în apă, uitând de tot, bucurându-mă de fiecare secundă, m-a adus într-o stare de relaxare profundă. Am închis ochii și mi-am cufundat capul în apă, ținundu-mi respirația cât am putut de mult. Am simțit cum răcoarea îmi învăluia pielea, înconjurând-o și mângâind-o ușor. Pentru câteva secunde, toate probleme și îngrijorările dispăruse. Am și băut înghițituri mari de apă, până m-am simțit complet sătul. Când am ieșit din apă, eram decis să supraviețuiesc cu orice preț; dorința de a trăi prinsese forță, starea mea de spirit era dispusă să lupte.

Am auzit un zgomot într-un copac din apropiere și m-am ascuns repede în desiș. M-au găsit, gol și nepregătit. Urmau să mă omoare sigur, să mă ucidă fără milă, să mă sacrifice ca pe un josnic animal. Nu vroiam să mor, nu aș fi putut să-i derutez?, nu meritam puțină liniște?, nu suferisem destul cu furnicile? M-au chinuit încă o dată imaginile cu Juan împușcat de rebeli, corpul lipsit de viață al lui Alex așezat pe scaun în avion după accident cu sânge pe frunte. M-am imaginat sângerând din cauza găurilor produse de împușcăturile rebelilor, căzut la pământ la baza unui copac mare, ei râzând și eu în agonie. Durerea... Am căutat cu privirea printre frunzele copacilor și până la urmă am descoperit de unde venea zgomotul: o maimuță de vreo cincizeci de centimetrii înălțime, cu coada la fel de lungă, fața albăstruie, pe ambele părți între ochi și ureche o dungă de păr închis la culoare, o dungă transversală deschisă la culoare pe ochi, mare parte a corpului maro gălbui și gâtul, pieptul și abdomenul albe¹¹. Poate nu era dat să mor în acea zi. Puțin câte puțin au apărut mai multe și s-au adunat cinci, sărind din creangă în creangă și scoțând țipete ascuțite. Probabil se jucau sau ceva de genul, se cățărau pe o creangă și o fluturau cu energie în timp ce țipau. Poate erau în perioada împerechierii, nu știam, dar spectacolul era grandios. Inima-mi a început puțin câte puțin să bată normal. Ultimul lucru care l-am văzut a fost pe una din maimuțe luând ceva de pe jos care din depărtare mi se părea o scolopendră și mâncând-o.

Pe celălalt țărm al râului a apărut altă maimuță cu o formă asemănătoare dar cu alte culori. Aceasta avea fața neagră, perciuni și barbă albă care se extindea pe piept și o parte din brațe. Culoarea ei era mai negricioasă și avea o pată triunghiulară roșie spre portocaliu pe spinare. Era mai mare decât celălalte și mult mai robustă¹². A băut puțină apă ajutându-se cu mâinile și a dispărut. Am stat puțin privind cum se jucau și săreau. Era o experiență unică pe care nu credeam că aș putea să o trăiesc vreodată. Mi-am amintit din nou de cei doi prieteni ai mei morți și de cât s-ar bucura să vadă și ei asta, mai ales veselul Alex, mereu curios în toate privințele. Acum cu cine urma să vorbesc despre momentele acestea, cu cine urma să le împart? Nu era nimeni care să le trăiască alături de mine, care să le înțeleagă. Nu!, nu trebuia să mă gândesc la așa ceva, nu mă ajuta să merg mai departe și acum trebuia să adun cât mai multă energie posibilă pentru a supraviețui. Singurul meu objectiv era să ies din pădurea asta nenorocită. Să scap din infernul ăsta verde.

Mi-am dat papucii jos, i-am stors puțin de apă și i-am agățat de vârful unor ramuri pentru a se usca. După care am luat sticla de apă și am căutat un loc unde apa curgea mai rapid pentru a o umple. Citisem undeva că era mai rău să o folosești pe cea dintr-un loc cu apă stătătoare pentru că era mai probabil să nu fie curată sau să aibă vreun gândac. Bineînțeles, puteam să-mi fi amintit înainte să beau. Continua să mă mănânce tot corpul, deși mai puțin decât înainte. Simțeam junghiuri în coapsă și, când m-am uitat să văd dacă am vreo lovitură, am văzut o lipitoare lipită de piciorul meu pentru a-mi bea sângele. Era ca un fel de melc, poate mai subțire. La început m-am speriat, apoi am reacționat și m-am gândit cum să o îndepărtez. Dacă îmi aduceam aminte bine, lipitorile se dădeau jos arzându-le. Am scos bricheta și i-am dat cu flacăra până s-a ghemuit. Am profitat de moment și am dezlipit-o cu briceagul. În locul ei aveam acum o pată roșie, o picătură de sânge se scurgea pe margine. Am ars vârful briceagului cu bricheta și mi-am cauterizat cu grijă rana. Habar nu aveam dacă lipitorile puteau să infecteze rana pe care o făceau sau nu și preferam să nu mă risc. M-a durut atât de tare încât a trebuit să fac mari eforturi pentru a nu țipa din toate puterile. Mi-am examinat tot corpul în căutarea alteia, dar aceea era singura. Acum aveam pe picior gravată la foc forma vârfului de la briceag. Urma să mi se formeze o bășică urâtă. Poate nu ar fi trebuit să fac așa o prostie.

Lenea a pus stăpânire pe corpul meu și m-am decis să-mi iau dimineața liberă. Atâtea emoții una după alta oboseau; eram distrus și îmi simțeam corpul foarte greu. Am căutat un loc cu umbră și, când m-am uscat, m-am îmbrăcat și tricoul din rucsac pe care îl cumpărasem ca amintire din Namibia, l-am folosit pentru a-mi acoperi capul și fața, ca să evit multitudinea de insecte enervante care acopereau țărmul. Înainte să mă întind, am observat un arbust aproape de mine. Văzusem mulți ca acesta, cu fructe frumoase de culoarea carminului, cu mici semințe albăstrui¹³. Oare aș putea să mănânc așa ceva? Am strivit câteva furnici confuze pe care nu reușisem să le scutur de pe haine. Am închis ochii și m-am lăsat purtat de o stare de somnolență, oboseală, iar căldura și umiditatea se așterneau cu greutate asupra mușchilor și voinței.

O împușcătură, după care o rafală a unei arme automatice, mai multe împușcături. M-am ridicat dintr-o săritură. Se auzeau pe celălalt țărm al râului, deși din depărtare. Acum chiar că nu era imaginația mea, urmau să mă găsească în orice moment. Brusc am conștientizat din nou că situția în care mă aflam nu-mi permitea să mă relaxez; a nu avea toate simțurile într-o alertă permanentă însemna o pieire sigură.

Am strâns repede toate lucrurile, am băgat tricoul în rucsac, mi-am pus șosetele și papucii și am luat bățul. Mai erau încă ude, dar în acel moment nu aveam timp să observ acele detalii. Am decis că cel mai bun drum pentru a ajunge undeva era să continui pe albia râului, dar totuși mi se părea foarte periculos să merg pe marginea râului, așa că am intrat în pădure din nou pentru a încerca să trec neobservat printre frunziș și să merg patru sau cinci metrii în paralel cu râul. Era o lume închisă în care, privind în orice direcție, nu găseai altceva decât un zid verde fără de nepătruns și fără ieșire. Vedeam cel mult trei sau patru metrii în fața mea. Curând am lăsat râul în urmă și, din nou, eram pe un drum spre nicăieri.

Am mers într-un ritm câteodată mai repede și altădată mai încet toată după-amiaza cu puține momente de odihnă. Doar cele necesare pentru a-mi recăpăta respirația și a încerca să ascult dacă se mai aud din nou împușcături. A trebuit să suport sunetul permanent al pașilor mei asemănător cu cel produs când calci într-o baltă și sporadici cârcei la gamba piciorului. Frunzișului se îndesa din când în când, cufundând în umbră unele locuri. Erau țânțari pe peste tot care mă hărțuiau într-o luptă fără sfârșit. Câteodată îmi aminteau de avioanele kamikaze japoneze din Al Doilea Război Mondial, care se aruncau asupra țintei fără să le pese de propriile vieți. Țânțari erau la fel; se aruncau asupra corpului meu încontinuu fără să-i intereseze prăbușirile provocate de loviturile mâinilor folosite pe post de apărare aeriană. Unii erau atât de mari încât păreau mai degrabă bombardieri uriași decât avioane de vânătoare. Simpla lor prezență producea teamă inamicului. Când vedeam că se apropie mă încordam imediat, pregătit să-i evit. Mereu era unul căruia îi era foame și aveam nenumărate înțepături pe brațe și pe picioare, în locurile în care hainele nu îmi acopereau corpul. Câteva erau chiar peste înțepătruile produse de furnici când m-am trezit. Era o luptă pierdută înainte să înceapă, o luptă banală, zadarnică, inutilă, pentru că ei nu se sfârșeau și eu eram din ce în ce mai obosit. Mă deranjau atât de tare încât am decis să-mi acopăr părțile descoperite cu pământ umed, formând o barieră de nepătruns pentru ei. Acea idee fugară m-a salvat. Era incomod să mă mișc, mai ales când se usca, dar mai rele erau atacurile continue. Datorită acestui truc am putut uita pentru o vreme de insectele implacabile și, chiar dacă nu am ieșit victorios, am câștigat un moment de răgaz. În plus, am obținut surprinzătorul efect de a nu mai avea mâncărimi în locurile pe unde trecuseră furnicile. În sfârșit puțin noroc.

Nu încetam să observ totul în jurul meu, aveam permanenta impresie că cineva mă urmărește, că eram din ce în ce mai încolțit într-o pădure fără limite. Mi se părea că aud chiar pași și voci în spatele meu sau că văd fețe trecătoare de gherile privindu-mă cu ferocitate de printre copaci, supravegându-mă în mod constant. Adevărul este că nu am reușit să văd pe niciunul clar, nu am putut vedea nici măcar o urmă a prezenței lor prin zonă. Aveam impresia că arborii se îndoiau asupra mea, capturându-mă din ce în ce mai mult într-o celulă de lemn viu. Nu știam dacă o luasem razna sau ce se întâmpla, dar trebuia să reușesc să mă calmez pentru a putea supraviețui în această pădure necunoscută și mortală.

În această dementă rătăcire, am dat peste un spectacol înfricoșător. Ceea ce părea o familie de primate, de mărimea unui cimpanzeu sau asemănător, zăceau într-o poiană fără mâini, labe și fără capete în mijlocul unei băltoace de sânge uscat și înconjurate de o mulțime de muște și tot tipul de insecte și animale necrofage. Duhoarea care venea de la ele era insuportabilă și nu am putut să evit voma care urcase imediat pe gât. Am prins curaj și m-am uitat din nou. Două păreau adulte și una mai mică. Nu părea să fie niciun pui printre ele, nu știam dacă nu este niciunul pentru că l-au capturat, pentru că nu aveau pui sau pentru că l-au luat pentru al vinde pe piața neagră. Știam că anumite părți ale animalelor se vindeau foarte bine pe post de afrodisiace în țările asiatice: coarne de rinocer, oase de tigru și lucruri de genul ăsta. Poate era vorba de așa ceva. Am decis să mă îndepărtez cât mai repede posibil de acel loc blestemat. Această descoperire nu numai că a demonstrat din nou cruzimea umană, dar m-a și făcut să-mi dau seama că umblam prin zone frecventate de braconieri, mai mult ca sigur puțin prietenoși cu străinii.

Eram prea afectat de tot ce se întâmpla. La un moment dat am simțit un puternic cârcel la gamba piciorului drept care m-a făcut să mă opresc ca să-l întind în timp ce strângeam cu forță din dinți din cauza durerii și mă zvârcoleam pe jos. A trebuit să stau jos o lungă perioadă de timp înainte să mă pot mișca din nou și m-a deranjat încontinuu tot restul zilei. De multe ori am crezut că se întorcea cârcelul și a trebuit să mă opresc ca să-mi întind piciorul. La începutul serii eram complet epuizat și nu avansasem prea mult datorită ritmului lent cu care eram obligat să merg. Mai presus de toate picioarele erau epuizate de atâta mers, genunchiul și gamba mă dureau și aveam labele picioarelor ca și adormite. Privind dintr-un punct de vedere pozitiv, dacă scăpam de situația asta aș fi scăpat de începutul de burtă care se ivea din cauza berii. Tot era ceva. Nu puteam să-mi pierd simțul umorului, m-ar fi putut salva. Era singurul lucru pe care îl mai aveam, simțul umorului și pofta de viață. Elena, aș face orice pentru o îmbrățișare a ta, pentru zâmbetul tău! Sau pentru o farfurie din mâncarea aceea delicioasă pe care o preparai!

M-am așezat pe un trunchi căzut și am mâncat toate gutuile pe care le mai aveam și am băut o înghișitură mare de apă. Mai aveam doar vreun sfert din sticlă și nimic de mâncare. A treia noapte urma să o petrec iar într-un copac; după experiența cu furnicile nu credeam că aș fi putut dormi, având în vedere că furnicile sunt și pe jos și în copaci, dar nu aveam deloc chef să mă prindă dormind ticăloșii cu arme. Ca și în prima noapte, am căutat un copac potrivit și, când l-am găsit, am urcat pe ramura aleasă ajutat de o liană. Când am atins liana mi-am retras repede mâna deoarece am simțit o înțepătură acută. Liana avea spini. Mi-am frecat palma rănită și am căutat alt copac în care să mă urc. Când l-am găsit, m-am cățărat cu grijă și m-am pregătit să petrec încă o noapte în acel Infern. Mi-am dat jos papucii și șosetele și m-am rugat să se usuce până dimineață, chiar dacă nu prea credeam că o să fie așa pentru că aerul era aproape mereu umed. Aveam labele picioarelor încrețite și de culoarea verde-maroniu deschis. Mi le-am uscat cum am putut, dar senzația de neplăcere a persistat oricum. Am încercat să mă încălzesc, dar nu am putut sub nicio formă, nici măcar cu pătura sau frecționându-mi corpul. Mă deranjau fără încetare înțepăturile țânțarilor și ale furnicilor, dar nu puteam să fac nimic. Singurul moment în care acele senzații neplăcute se calmau era când îmi puneam noroi umed pe tot corpul pentru a evita înțepăturile: în acel moment mâncărimea constantă se schimba într-o senzație liniștitoare pe care nu aș ști cum să o descriu. Simțeam o durere constantă în picioare și în spate. Aveam brațul drept adormit din cauza epuizării după o zi întregă de lovituri cu bățul.

Eram atât de epuizat încât am adormit imediat. Ultimul meu gând a fost speranța că de dimineață o să găsesc un mic dejun cu o ceașcă mare de lapte cu miere și câteva felii de pâine prăjită cu mult unt și marmeladă de căpșuni sau de mure.

ZIUA 4

DESPRE CUM TREC PRINTR-O FURTUNĂ TROPICALĂ

Un zgomot foarte aproape de mine m-a trezit și aproape că am căzut de frică; Acum chiar că s-a întâmplat. M-au găsit, eram terminat. Atât efort în van, le-am permis să mă prindă nepregătit, neatent și acum urma să plătesc scump. M-am prins cu forță de ramură și am privit îngrozit în toate direcțiile căutând rebelii, țipând: nu mă împușcați, nu mă împușcați! dar nu am văzut nimic. Dacă erau ei, m-ar fi împușcat sau măcar m-ar fi obligat să cobor din copac, așa că era o alarmă falsă. Cine știe ce animal a trecut pe aolo, eram puțin obsedat.

– Nu pot să mă trezesc măcar o zi în liniște? am mormăit cu voce tare. Nu puteți să mă lăsați în pace puțin?

Până la urmă nu conta. Am coborât și m-am întins căscând îndelung. Dormisem o grămadă de ore fără oprire, dar mă durea spatele îngrozitor. În plus, când m-am trezit bine am simțit din nou mâncărimi neîncetate pe picioare și pe brațe, acolo unde mă mușcaseră furnicile și țânțarii. Dormitul pe o ramură nu cred că era prea bun pentru corp, dar câteodată era mai bine decât pe jos, unde eram la dispoziția oricărei persoane sau oricărui animal care trecea pe acolo. M-am uitat atent la picioare și la brațe și am văzut că unele răni, în special zgârieturile plantelor, erau infectate. Asta îmi mai lipsea. Am auzit un sunet tot mai puternic care s-a dovedit a fi stomacul meu. Îmi era foarte foame și nu mai aveam nimic de mâncare. Prioritatea mea pentru acea zi era să găsesc mâncare având în vedere că apa nu era o problemă pentru că găsisem iar râul. Mi-ar fi plăcut să fi fost lângă mine înțeleptul de Alex ca să ascult sfaturile lui mereu bine gândite și înțelepte. Dar eram singur, Alex mort, Juan mort și eu singur. Din vina mea, totul din vina mea.

M-am apropiat de râu ca să mă spăl pe față și să beau apă. Am umplut și sticla. Am băut atâta apă încât mă săturasem de moment, dar nu urma să dureze mult. M-am așezat pe o piatră și am început să mă gândesc cum să obțin mâncare. În timp ce încercam să găsesc o soluție, am observat un copac lângă mine care mi-a amintit ceva. M-am uitat la el atent. Știam că-mi scăpa ceva, era acea senzație când un cuvânt îți stă pe vârful limbii și nu ști ce este. Atunci mi-am adus aminte. Acela era același copac în care văzusem tipul ăla de papagal mâncându-i fructele. Atunci mi s-a aprins un beculeț, în sfârșit ideea a rupt marginile uitării, necesitatea mi-a trezit mintea. Dacă animalele mâncau acele fructe, era probabil să le pot mânca și eu. Citisem că unele animale aveau un metabolism care le permitea să digere fructe otrăvitoare, dar majoritatea fructelor pe care le mâncau trebuia să fie comestibile și pentru mine, mai ales dacă le mânca o maimuță, animalul de acolo cel mai asemănătoare cu omul.

M-am ridicat și m-am dus la copac. Apoi, m-am cățărat printre crengi și am luat două sau trei fructe care mi se păreau mai apetisante. Am coborât cu ele și l-am deschis pe primul în jumătate cu briceagul. Interiorul lui îmi amintea de conținutul plăcintei de dovleac datorită formei și texturii, dar de culoare roșie. Am cojit una din jumătăți și am mușcat-o puțin. Am mestecat-o încet. Avea un gust ciudat, dar era bun. Am mâncat cele două jumătăți cu lăcomie și am cojit alt fruct și l-am mâncat și pe acela. Când am tăiat în jumătate al treilea fruct, am văzut că avea niște insecte mici și l-am aruncat. M-am urcat din nou în copac și am mai luat câteva. Am luat cinci din cele mai dure ca să le iau cu mine în rucsac și să fie bune pentru alte zile: unul urma să îl mănânc în acel moment.

Am terminat de luat micul dejun și m-am simțit pe deplin mulțumit pentru că am obținut mâncare și pentru faptul că am reușit să găsesc mâncare. Oricum mi-am propus mie însumi să fiu foarte atent de acum înainte ca să pot găsi și alte surse de mâncare, ori alte fructe sau orice altceva, având în vedere că nu puteam trăi numai cu fructe. M-am decis să fiu atent la păsări și la maimuțe. În plus, trebuia să mă gândesc la o modalitate de a mânca carne fără să trebuiască încălzită deoarece, chiar dacă aveam o brichetă, nu puteam risca să aprind focul din cauza rebelilor, doar dacă descopeream cum să fac focul fără fum. Probabil dacă o mâncam în bucăți mici nu ar fi trebuit să fie prea greu. Ceva asemănător cu carpaccio din restaurantele italienești.

Privind spre râu în căutarea vreunui pește cu aspect comestibil, am observat unele plante care creșteau la malul râului. Aveau mai mult de jumătate de metru înâlțime, erau de culoare verde sau roșiatică pe frunzele mai recente. Aveau tulpina acoperită de fire de păr crețe. Frunzele aveau conturul oval cu margini zimțate, cu dințișori¹⁴. Ce mi-a atras atenția în special era mirosul lor. Aveau o aromă intensă de mentă. M-am gândit că poate o să-mi fie utile și am luat o mână de frunze. Pădurea mă surprindea mereu. Poate chiar reușeam să supraviețuiesc. Din nou extazul.

Acea zi m-am decis să continui ca în după-amiaza anterioară: paralel cu albia râului dar nu pe mal. Din câte știam eu, Republica Congo nu avea ieșire la mare, așa că râul trebuia să se verse într-un ocean în altă țară, unde nu erau rebeli și puteam să găsesc ajutor. Oricum metoda alternativă de a mă lăsa ghiat de soare, nu cred că m-ar fi dus nicăieri fiindcă nu știam nimic despre orientare.

Dimineața a fost liniștită. Mergând și odihnindu-mă; deși cu o senzație de oboseală permanentă din cauza căreia părea că picioarele cântăreau douăzeci de kilograme fiecare. Din când în când aveam impresia că mă supraveghează cineva, niște ochi fixați permanent pe mine, dar oriunde priveam nu vedeam niciodată pe nimeni, nici măcar o urmă de viață umană. Spre mirarea mea, șosetele se uscaseră. Adidașii mai erau încă umezi, dar măcar nu mai făceau acel zgomot neplăcut, deși era clar că aveam labele picioarelor infectate cu vreo ciupercă, ca și când aș fi stat într-o piscină contaminată. Când vedeam vreo pasăre sau orice alt animal stăteam complet nemișcat și observam pentru a încerca să descopăr ce mâncau, dar nu am avut noroc, doar se mișcau dintr-o parte în alta fără prea multă foame. Ce noroc aveam.

La un moment dat, mi-a căzut ceva pe nas; am pus mâna și m-am uitat ce ar putea fi; părea apă. M-am uitat în sus și am văzut cum cădea alta și alta și apoi alta, până când într-un moment mi s-a părut că norii se prăbușeau peste mine. Cerul s-a întunecat dintr-odată. Ploua, de fapt, turna cu găleata cum nu mai văzusem până atunci. În depărtare se auzeau tunetele și, din când în când, vedeam blițul trecător al unui fulger, strălucire care ilumina împrejurimile ca și când ar fi un felinar. Am căutat repede un loc unde să mă refugiez. Nu am găsit decât posibilitatea de a mă băga sub un copac ghemuit pe jos, cu rucsacul sub picioare. Mi-am pus șapca și m-am acoperit cu pătura. Apoi, imitând păsările care treceau prin acea situație, am început să stau memișcat ca să mă ud cât mai puțin posibil și în așa fel apa aluneca în același loc mereu.

A plouat fără oprire timp de multe ore, atâtea încât mi s-au părut zile. Îmi era foame dar nu aveam curajul să mă mișc. Apa udase pătura și tricoul de tot și o simțeam picurând pe unele zone ale spatelui. Cădea și pe trunchiul copacului, în unele părți trecând pe sub mine. Mai multă apă, mai multe tunete, mai multe fulgere. În acele ore în care aproape că nu am mișcat nici măcar capul, îmi distrăgeam atenția încercând să găsesc pe jos vreo insectă mică și, când o găseam, mă distram privind cum cădeau peste ea picături sau cum o lua apa. Am văzut și doi viermi care se distrau tăvălindu-se prin noroi la suprafață. Continua să plouă și să tune, ca și când Dumnezeul religiei Bantu, Bumba, și-a strâns toate forțele și le-a dat drumul deodată cu toată puterea deasupra capului meu, pentru a termina cu mine. Îmi era frig și am început să tremur; dinții îmi clănțăneau în gură împotriva voinței mele, fără a-i putea controla. În unele părți se formaseră mici râuri care curgeau peste obstacule într-o direcție necunoscută. În spatele meu, auzeam vuietul râului mai puternic ca niciodată, presupuneam că crescuse din cauza ploilor. Foamea îmi strângea din ce în ce mai mult stomacul și ploaia continua să cadă. Și mai mult tunete și mai mule scânteie electrice produse de descărcările luptei dintre nori. Eram din ce în ce mai ud. Soluția asta de a sta nemișcat era, probabil, folositoare pe parcursul ploilor scurte, dar cu furtuni ca aceasta, singura soluție era să ai un acoperiș deasupra capului și patru pereți. Cred că nici măcar o umbrelă nu te-ar fi putut scăpa de udatul ca și când ai fi înotat în râu. Acum nu trebuia să mă mai îngrijorez că papucii mei erau uzi, acum vroiam doar să știu când termina să se golească cerul deasupra capului meu neajutorat.

Eram disperat. Am început să cred că furtuna putea dura zile, poate chiar săptămâni. Mi-am amintit de musonii asiatici și de efectele lor devastatoare. Nu mă miram de faptul că existau copaci așa de înalți în pădure având în vedere că îi uda atât de des. Dacă mai dura mult, locul acela urma să se transforme într-un acvariu de maimuțe în loc de pești. Curios, din cauza ploii, încetaseră majoritatea sunetelor și zgomotelor obișnuite. Poate zgomotului apei căzând stingea tot sau cei care scoteau zgomotele plecaseră acasă pentru a se adăposti. Toți mai puțin eu, acolo eram în mijlocul furtunii secolului fără niciun loc unde să mă adăpostesc. Dacă continuam să mă degradez într-un ritm atât de rapid, urma să-mi sap propria groapă pentru a mă putea îngropa când urma să mor de epuizare fizică și psihică. În momentele acelea nu mi se părea o idee proastă, mai degrabă o odihnă mult dorită.

Un fulger a atins un copac la vreo zece metrii în fața mea și l-a rupt în jumătate. Zgomotul m-a lăsat surd pentru câteva secunde. Pământul a tremurat; venea sfârșitul lumii și eu nu mai aveam scăpare. Partea superioară a copacului a căzut la pământ într-un zgomot puternic, exact lipit de trunchiul altui copac care încă mai stătea în picioare arzând la extremitate. Un miros ciudat a inundat tot. La început am rămas împietrit gândindu-mă la pericolul care mă pândea stând atât de aproape de un alt copac, imaginându-mi cum un fulger îmi străpungea corpul, prăjindu-mă pe loc din interior; dar apoi am privit focul și, având în vedere că eram ud fleașcă și-mi era tot una dacă mă mișcam sau nu, am decis că dacă mă apropiam de foc aveam măcar puțină căldură, lucru care în acel moment mi-l doream din inimă. Când m-am ridicat, au început să mă doară toate articulațiile ca și când cineva îmi înfipsese nenumărate ace, în special în genunchi. A trebuit să încerc de trei ori să mă ridic și să-mi frecționez picioarele mult până am reușit să mă mișc puțin. M-am apropiat câțiva centimetrii de flacără.

Căldura focului m-a lovit în față ca un val, dar era o senzație plăcută. Am închis ochii și m-am bucurat de căldura mântuitoare, eliberatoare care mă înfășurase. Chiar dacă nu mai avea niciun folos, m-am acoperit din nou cu pătura. În timp ce așteptam să se sfârșască potopul, căutam mici ramuri sau așchii prin apropiere și le aruncam pe foc pentru a nu se stinge, pentru a nu-i lipsi combustibil. Când atingeau focul făceau scânteie și produceau o licăire instantanee ca o mică explozie, după care ardeau repede. De asemenea, dacă tot mă mișcasem, am profitat și am scos trei fructe din rucsac, le-am cojit și le-am mâncat. Mă săturasem de ele, dar tot mai îmi era foame și nu mai vroiam să mănânc același lucru. Am mușcat dintr-o ramură ceva vreme pentru a alunga foamea.