Читать книгу: «Dacă ar fi văzut», страница 2

Capitolul doi

Kate îți petrecu următoarea oră făcând ordine în casă, deși făcuse asta deja înainte de a pleca la cumpărături. O făcea să se simtă ciudat faptul că era așa de anxioasă cu privire la vizita lui Michelle. Melissa locuise în casa asta în timpul liceului, așa că atunci când venea în vizită (ceea ce, în opinia lui Kate, nu se întâmpla destul de des), Kate nu simțea nevoia ca totul să arate lună și bec. Deci, de ce era atât de preocupată de cum arăta casa pentru un copil de două luni?

“Poate este un fel de grijă pe care o au bunicile”, se gândi ea în timp ce freca chiuveta din baie…o încăpere pe care știa bine că nepoata ei nici nu o va vedea, cu atât mai puțin să o folosească.

În timp ce clătea chiuveta, se auzi soneria. O cuprinse un entuziasm la care nu se așteptase. În momentul în care deschise ușa, zâmbea cu gura până la urechi. Melissa era de cealaltă parte a ușii, cărând-o pe Michelle în scaunul ei. Copilul dormea, cu picioarele învelite într-o păturică groasă.

– Bună, mamă, spuse Melissa în timp ce intră în casă. Se uită rapid în jur și-și dădu ochii peste cap. Câtă curățenie ai făcut azi?

– Invoc Amendamentul al cincilea, spuse Kate.

Melissa așeză cu grijă scaunul de mașină pe podea și îi desfăcu ușor centura lui Michelle. O ridică și i-o întinse ușor lui Kate. Trecuse aproape o săptămână de când Kate îi vizitase pe Melissa și pe Terry, dar când o luă pe Michelle în brațe, simți ca și cum trecuse mult mai mult timp.

– Ce planuri v-ați făcut pentru deseară? întrebă Kate.

– De fapt, nu prea ne-am făcut, spuse Melissa. Și tocmai asta e partea frumoasă. Vom ieși la cină și să bem ceva. Poate vom dansa puțin. Totodată, ne-am răzgândit în legătură cu dădăcitul ei peste noapte, pentru că ne-am dat seama că nu suntem destul de pregătiți pentru pasul ăsta. Avem extrem de mare nevoie de un somn neîntrerupt, dar pur și simplu nu pot să stau departe de ea atât de mult timp.

– Oh, cred că pot să înțeleg asta, spuse Kate. Mergeți în oraș și distrați-vă.

Melissa ridică geanta cu scutece de pe umăr și o așeză lângă scaunul de mașină.

– Ai aici tot ce ai nevoie. O să vrea să mănânce din nou peste o oră și nu o să adoarmă ușor. Terry crede că e drăguță, dar eu cred că e diabolică. Dacă e balonată, în buzunarul din spate găsești picături pentru gaze și -

– Lissa…vom fi bine. Știi, am crescut deja un copil. Și se pare că m-am descurcat destul de bine.

Melissa zâmbi și o surprinse pe Kate cu un sărut rapid pe obraz.

– Mulțumesc, mamă. O să vin după ea în jurul orei unsprezece. E prea târziu?

– Nu, e perfect.

Melissa aruncă o ultimă privire copilului ei, o privire care-i înmuie inima lui Kate. Își amintea cum e să fii mamă și să te inunde acel sentiment de dragoste – o dragoste care se traduce printr-o dorință pură de a face orice pentru a te asigura că acel omuleț pe care l-ai creat va fi în siguranță.

– Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, spuse Melissa, deși încă se uita la Michelle și nu la Kate.

– Așa o să fac. Acum du-te. Distrează-te.

Melissa se întoarse în cele din urmă și ieși pe ușă. În timp ce o închidea, micuța Michelle se trezi în brațele lui Kate. Îi zâmbi adormită bunicii ei și căscă puțin.

– Deci, ce facem acum? întrebă Kate.

Întrebarea era direcționată jucăuș către Michelle, dar simți greutate acestei întrebări, încât începu să se întrebe dacă nu cumva își punea singură întrebări retorice. Fiica ei era un adult în toată firea acum, cu o fiică a ei. Și ea se apropia de vârsta de cincizeci și șase de ani, ținându-și prima nepoată în brațe. Deci…ce facem acum?

Se gândi la acea apăsare de a se întoarce la lucru pe orice funcție și, poate pentru prima oară, era mică.

Mai mică chiar decât fetița pe care o ținea în brațe.

* * *

Până la ora opt, Kate se întreba dacă Melissa și Terry reușiseră să creeze cel mai cuminte bebeluș din istoria lumii. Michelle nu plânse nici măcar o dată și nici nu era mofturoasă. Era suficient doar să o ții în brațe. După două ore în brațele lui Kate, Michelle adormi. Kate o așeză cu grijă în mijlocul patului ei matrimonial, stând apoi pentru o clipă în ușă pentru a-și privi nepoata cum doarme.

Nu era sigură cât timp stete acolo când, pe masa de bucătărie din spatele ei, îi vibră telefonul. Era nevoită să-și ia ochii de la Michelle, dar reuși să ajungă la telefon în doar câteva secunde. Faptul că telefonul îi vibră o singură dată însemna că primise mai degrabă un mesaj, și nu un apel, și nu era surprinsă să vadă că era de la Melissa.

Ce mai face? întrebă Melissa.

Fiindu-i imposibil să se abțină, Kate zâmbi și îi răspunse: I-am impus o limită de doar trei beri. A ieșit în oraș cu un tip pe motocicletă acum aproximativ o oră. I-am spus să se întoarcă până la 11.

Răspunsul nu întârzie să apară: Oh, nu ești deloc amuzantă.

Tachinarea reciprocă o făcu aproape la fel de fericită precum bebelușul care dormea în dormitorul ei. După ce tatăl ei a murit, Melissa a devenit retrasă – în special fată de Kate. Ea a dat vina pe munca lui Kate pentru moartea tatălui ei și, chiar dacă mai târziu a înțeles că nu asta a fost problema, erau momente în care Kate încă simțea că Melissa îi purta pică pentru timpul petrecut la Birou după moartea tatălui ei. Totuși, un lucru destul de ciudat era că Melissa a arătase un anumit interes pentru o carieră în cadrul FBI-ul… în ciuda atitudinii mai puțin pozitive legată de evenimentele din ultimul an referitoare la pensionarea întreruptă a mamei sale.

Având încă zâmbetul pe buze, Kate își luă telefonul în dormitor și îi făcu rapid o poză lui Michelle. I-o trimise lui Melissa și apoi, după ce se gândi puțin, i-o trimise și lui Allen, doar că a lui era însoțită de mesajul: S-a terminat cu petrecerea!

Își dădu seama că își dorea ca el să fie acolo cu ea. Își dădu seama că își dorește destul de des acest lucru în ultima vreme. Nu era atât de naivă încât să creadă că îl iubește, dar se putea vedea îndrăgostindu-se de el dacă lucrurile continuau în felul acesta. Îi era dor de el când nu era prin preajmă și ori de câte ori o săruta, o făcea să se simtă cu vreo douăzeci de ani mai tânără.

Își dădu seama că zâmbea din nou atunci când Allen îi răspunse cu o poză. Era un selfie cu el și doi bărbați mai tineri, care arătau exact ca el – fiii lui, probabil.

În timp ce studia poza, telefonul începu să-i sune. Numele care apăru pe ecran o făcu să se entuziasmeze într-un mod necontrolabil.

Directorul Adjunct Vince Duran o suna. Acest lucru ar fi încântat-o în orice altă împrejurare, dar faptul că o suna după ora opt, într-o seară de vineri, îi ridica un semnal de alarmă – o alarmă al cărei sunet se bucura să-l audă.

Zăbovi un moment, privind-o încă pe micuța Michelle și apoi răspunse.

– Kate Wise la telefon, spuse ea, păstrându-și entuziasmul sub control.

– Wise, sunt Duran. Este un moment nepotrivit?

– Nu este tocmai cel mai bun, dar e în regulă, răspunse ea. E totul în regulă?

– Depinde. Te sun pentru a vedea dacă ești interesată să te ocupi de un caz.

– Este vorba despre un caz nerezolvat, așa cum am discutat?

– Nu. Ăsta…ei bine, seamănă cu unul pe care l-ai rezolvat destul de repede prin nouăzeci și șase. În prezent, avem patru cadavre în două locuri diferite din Whip Springs, Virginia. Se pare că crimele au fost comise la maxim două zile distanță. În momentul de față, Poliția Statală din Virginia se ocupă de caz, dar am vorbit deja cu ei. Dacă vrei să preiei cazul, este al tău. Dar va trebui să te apuci de îndată de treabă.

– Nu cred că pot, spuse ea. Am un angajament pe care trebuie să-l duc la bun sfârșit. Îi era ușor să spună asta în timp o privea Michelle. Dar aproape fiecare nerv din corpul ei se lupta împotriva instinctelor de bunică recent dobândite.

– Vrei totuși să auzi detaliile? Victimele sunt cupluri căsătorite, unul în jurul vârstei de cincizeci de ani, iar celălalt în jurul vârstei de șaizeci de ani. Cele mai recente au fost cele de cincizeci și ceva de ani. Fiica lor le-a descoperit cadavrele astăzi, când a venit acasă de la facultate. Crimele au avut loc la o distanță de patruzeci și opt de kilometri una de alta, una în Whip Springs și cealaltă chiar la ieșire din Roanoke.

– Cupluri? Există vreo legătură între ele, în afară de faptul că erau căsătoriți?

– Încă nu. Dar toate cele patru cadavre au fost măcelărite destul de rău. Ucigașul folosește un cuțit. Este lent și metodic. Din punctul meu de vedere, cred că în aproximativ două zile încă un cuplu va fi ucis.

– Da, sună ca un criminal în serie în devenire, spuse Kate.

Începu să se gândească la cazul din 1996 pe care Duran îl menționase. În cele din urmă, o femeie nebună, care a lucrat ca bonă, a luat viața a trei cupluri în doar două zile. S-a dovedit că a lucrat pentru toate cele trei cupluri pe parcursul unei perioade de zece ani. Kate a prins-o când era pe cale să ucidă cel de-al patrulea cuplu, iar mai apoi, potrivit mărturiei sale, pe ea însăși.

Chiar va refuza acest caz? După flashback-ul intens pe care-l avusese astăzi, chiar putea să refuze o altă oportunitate de a opri un criminal?

– Cât timp am la dispoziție să mă gândesc? întrebă ea.

– Îți voi da o oră. Dar nu mai mult. Am nevoie de cineva acum. Și mă gândeam că tu și DeMarco ați face o echipă grozavă în acest caz. O oră, Wise…chiar mai devreme dacă poți.

Înainte de a putea spune un OK sau un mulțumesc, Duran închise. De obicei era călduros și prietenos, dar când lucrurile nu-i ieșeau așa cum își dorea, putea fi foarte irascibil.

Merse spre pat și se așeză extrem de încet pe margine. O privi pe Michelle cum dormea, cum pieptul ei se ridica și cădea blând, lent și metodic. Își putea aminti atât de ușor vremea când Melissa era așa de mică și nu înțelegea cum trecuse timpul. Și de aici apăru problema: simțea că ratase o mare parte din viața ei de mamă și de soție din cauza slujbei pe care o avea, dar totuși, simțea o datorie puternică față de aceasta. Mai ales când știa că putea fi acolo, chiar acum, îndeplinindu-și datoria de a aduce un criminal în fața justiției.

Ce fel de persoană era dacă refuza oferta, lăsându-l pe Duran să aleagă un alt agent care s-ar putea să nu aibă aceleași abilități ca și ea?

Dar ce fel de bunică și mamă era dacă o suna pe Melissa, spunându-i să vină și să își ia fiica mai devreme, fiind nevoită să pună capăt ieșirii ei în oraș din cauză că FBI-ul o sunase din nou?

Kate o privi Michelle aproximativ cinci minute, întinzându-se lângă ea și punându-și mâna pe pieptul copilului doar pentru a simți cum respiră. Și văzând această mică suflare de viață, o viață care încă nu știe de răutățile care există în lume, îi ușură decizia lui Kate.

Încruntându-se pentru prima dată în acea zi, Kate ridică telefonul și o sună pe Melissa.

* * *

Odată, când Melissa avea șaisprezece ani, strecurase noaptea târziu un băiat în camera ei după ce Kate și Michael adormiseră. Kate se trezise brusc din cauza unui zgomot (aflase mai târziu că probabil era genunchiul cuiva care lovea peretele din dormitorul lui Melissa) și merse să vadă ce se întâmplă. Când deschise ușa de la camera fiicei ei, descoperise că fiica ei era fără sutien pe ea în pat cu un băiat, pe care-l împinse afară din pat și țipă la el să plece.

Furia din ochii lui Melissa din acea noapte era eclipsată de ceea ce Kate văzu în privirea fiicei sale în timp ce o așeza pe Michelle în scaunul de mașină la ora 21:30 – la o oră după ce Duran o sunase în legătură cu cazul din Roanoke.

– Chestia asta e aiurea, mamă, spuse ea.

– Lissa, îmi pare rău. Dar ce naiba ar fi trebuit să fac?

– Ei bine, din ce am înțeles, oamenii sunt pensionari odată ce s-au pensionat. Poate că ar trebui să încerci asta!

– Nu e chiar atât de ușor, argumentă Kate.

– Oh, știu, mamă, spuse Melissa. Niciodată nu a fost ușor atunci când a fost vorba de tine.

– Nu-i corect…

– Și să nu crezi că sunt nervoasă doar pentru că mi-ai distrus singura noapte în care puteam să mă relaxez puțin. Nu-mi pasă de asta. Nu sunt atât de egoistă. Spre deosebire de alți oameni. Sunt nervoasă din cauza slujbei tale – cu care trebuia s-o termini acum mai bine de un an, dacă ții minte – care continuă să fie mai importantă decât familia ta. După tot ce s-a întâmplat…după ce tata…

– Lissa, hai să nu facem asta.

Melissa ridică scaunul de mașină cu o blândețe care nu era prezentă în vocea sau în poziția încordată a corpului ei.

– De acord, răbufni Melissa. Hai să nu.

Și ieși așa pe ușă, trântind-o în urma ei.

Kate întinse mâna să apuce mânerul, dar se opri. Ce avea de gând să facă? Urma să continue această ceartă afară, în curte? În plus, o cunoștea bine pe Melissa. După câteva zile, se va calma și va asculta și varianta lui Kate. S-ar putea chiar să accepte scuzele mamei sale.

Kate se simțea ca o trădătoare în timp ce își ridica telefonul mobil. După ce-l sună pe Duran, acesta îi spuse că era oricum sigur că va prelua cazul. Ca atare, cineva din Poliția Statală din Virginia urma să se întâlnească cu ea și cu DeMarco la 4:30 dimineața, în Whip Springs. În ceea ce o privea pe DeMarco, plecase din DC în urmă cu jumătate de oră, cu o mașină a agenției. Urma să ajungă la Kate undeva în mijlocul nopții. Kate își dădu seama că ar fi putut cu ușurință să o țină pe Michelle până la ora inițial stabilită, și anume ora unsprezece, și să evite confruntarea cu Melissa. Dar nu putea să se gândească la acel aspect acum.

Rapiditate cu care se desfășurau lucrurile o luase pe Kate prin surprindere. Chiar dacă ultimul caz pe care l-a preluat apăruse de nicăieri, cel puțin avea o structură stabilă. Dar trecuse destul de mult timp de când i se atribuise ultima oară un caz la o astfel de oră. Era intimidant, dar în același timp, era foarte încântată – atât de încântată încât putea lase de-o parte furia Melisei.

Totuși, în timp ce își punea lucrurile într-o geantă și o aștepta pe DeMarco, un gând deranjat îi trecu prin minte. “Și exact chestia asta – abilitatea ta de a da totul la o parte de dragul serviciului – asta a provocat, în primul rând, atât de multe probleme între voi două.”

Dar și acest gând fu dat la o parte cu ușurință.

Capitolul trei

Unul dintre numeroasele lucruri pe care Kate le aflase despre DeMarco pe parcursul ultimului lor caz consta în faptul că era punctuală. O trăsătură de care își aduse aminte atunci când auzi o bătaie în ușă la ora 12:10.

“Nu-mi amintesc ultima dată când am avut un musafir atât de târziu”, se gândi ea. “Poate în facultate?”

Merse la ușă, cărând după ea singura geantă cu lucruri pe care o avea. Cu toate acestea, când deschise ușa, văzu că DeMarco nu avea nici cea mai mică intenție să se grăbească să conducă locul crimei.

– Cu riscul de părea nepoliticoasă, chiar am nevoie să îți folosesc baia, spuse DeMarco. A fost o idee proastă să beau două sticle de Cola ca să nu adorm pe drum.

Kate zâmbi, lăsând-o pe DeMarco să intre. Având în vedere gravitatea și urgența pe care Duran i-o inspirase în timpul convorbirilor telefonice, stângăcia lui DeMarco era genul de ușurare comică involuntară de care avea nevoie. Pe lângă asta, o făcea să se simtă confortabil să știe că, chiar și după aproape două luni în care nu se văzuseră, ea și DeMarco se simțeau la fel de confortabile una cu alta, la fel ca înainte de despărțirea lor după finalizarea ultimului caz.

Câteva minute mai târziu, DeMarco ieși din baie cu un zâmbet rușinat pe față.

– Bună dimineață și ție, spuse Kate. Poate datorită cantității de cofeină pe care o consumase, DeMarco nu părea să fie afectată de ora târzie.

DeMarco se uită la ceas și dădu din cap.

– Da, presupun că e dimineață.

– Când ai fost sunată? întrebă Kate.

– În jur de ora opt sau nouă, cred. Aș fi plecat mai devreme, dar Duran a vrut să se asigure sută la sută că te vei alătura.

– Îmi pare rău pentru asta, spuse Kate. Am dădăcit-o pe nepoata mea pentru prima oară.

– Oh, nu. Wise… asta e aiurea. Îmi pare rău că asta strică totul.

Kate ridică din umeri și dădu din mână.

– O să fie bine. Ești gata de plecare?

– Da. Am dat câteva telefoane pe drum încoace, în timp ce băieții din DC se ocupau de chestia asta. Suntem programate sa ne întâlnim cu unul dintre tipii de la Poliția Statală din Virginia la patru treizeci, la reședința Nash.

– Reședința Nash? întrebă Kate.

– Ultimul cuplu ucis.

Pășeau împreună spre ușa din față. Pe drum spre ieșire, Kate stinse lumina din sufragerie și își luă geanta. Era încântată de ce-o aștepta, dar, în același timp, se simțea ca și cum își părăsea casa într-un mod destul de irațional. La urma urmei, cu doar câteva ore în urmă, nepoata ei de două luni dormea pe patul ei. Iar acum era pe punctul de a merge la locul unei crime.

Văzu Sedanul obișnuit al Biroului parcat în fața casei sale, chiar lângă bordură. Părea ireal, dar primitor, în același timp.

– Vrei să conduci? întrebă DeMarco.

– Desigur, spuse Kate, întrebându-se dacă tânăra agentă îi oferea acest rol în semn de respect sau pur și simplu pentru că își dorea o pauză de la condus.

Kate se așeză la volan, în timp ce DeMarco căuta adresa spre locul ultimei crime. Aceasta avusese loc în Whip Springs, Virginia, un orășel micuț, aflat la baza munților Blue Ridge, chiar la ieșirea din Roanoke. Vorbiseră doar puțin – Kate o puse pe DeMarco la curent cum se simțea în rolul de bunică, în timp ce DeMarco era mai mult tăcută, menționând doar încă o relație eșuată, după ce iubita ei o părăsise. Kate era suprinsă de acest lucru, deoarece nu ar fi crezut că DeMarco este gay. Din contră, își dădu seama că trebuie să o cunoască mai bine pe femeia care îi era, mai mult sau mai puțin, parteneră. Punctualitatea, își dădu seama de asta. Homosexualitatea, o ratase. Ce fel de parteneră era?

Pe măsură ce se apropiau de locul crimei, DeMarco citea rapoartele cazului pe care Duran le trimisese. În timp ce le citea, Kate căuta semne ale răsăritului, dar nu observă nimic.

– Două cupluri mai în vârstă, spuse DeMarco. Scuze…unul aproape de șaizeci de ani…așa că fără supărare.

– Nu-i nimic, spuse Kate, nefiind sigură dacă asta era o încercare ciudată de-a lui DeMarco de a fi amuzantă.

– La prima vedere, pare că, în afară de locație, nu au nimic în comun. Prima crimă a avut loc chiar în centrul Roanoke, iar cea mai recentă a avut loc la patruzeci și opt de kilometri depărtare, în Whip Springs. Nu există niciun semn cum că soțul sau soția au fost țintele primare. Fiecare crimă a fost macabră și puțin exagerată, ceea ce indică faptul că ucigașul le savurează.

– Și asta de obicei arată că crimele au fost comise de cineva care se simte nedreptățit, într-un fel sau altul, de către victime, sublinie Kate. Asta sau ceva dorință psihologică bolnavă pentru violență și vărsare de sânge.

– Cele mai recente victime, soții Nash, erau căsătoriți de douăzeci și patru de ani. Au doi copii, unul locuiește în San Diego și altul merge la UVA. Cea din urmă este cea care a descoperit cadavrele ieri, când a venit acasă.

– Și celălalt cuplu? întrebă Kate. Au copii?

– Conform rapoartelor, nu.

Kate cugetă asupra acestor detalii și, din motive pe care nu le putea înțelege, începu să se gândească la fetița pe care o văzuse mai devreme pe stradă. Sau, mai degrabă, la flashback-ul pe care fetița îl declanșase în mintea ei.

Când ajunseră la reședința Nash, orizontul începu să se lumineze, dar soarele era încă absent. Se uita prin linia de copaci care înconjura cea mai mare parte a curții soților Nash. În acea lumină, vedea o singură mașină parcată în fața casei. Un bărbat stătea pe proptit pe capotă, fumând o țigară și ținând în mână o ceașcă de cafea.

– Voi sunteți Wise și DeMarco?

– Noi suntem, spuse Kate, făcând un pas înainte și arătându-și legitimația. Dumneavoastră cine sunteți?

– Palmetto, de la Poliția Statală din Virginia. Criminalistică. Acum câteva ore am primit un telefon cum că voi veți prelua cazul. M-am gândit că ar fi util să vă aștept aici și să vă pun la curent cu ce avem. Ceea ce, apropo, nu e cine știe ce.

Palmetto trase un ultim fum din țigară și o aruncă pe jos, stingând-o cu piciorul.

– Corpurile au fost, în mod evident, mutate și nu am prea găsit dovezi. Dar intrați oricum. Este…revelator.

Palmetto vorbea pe tonul lipsit de emoție al unui bărbat care făcea asta de ceva vreme. Le-a condus de-a lungul trotuarului, pe veranda familiei Nash. Când deschise ușa și le conduse înăuntru, Kate simți mirosul: mirosul unui loc al crimei unde mult sânge a fost vărsat. Avea ceva chimic în el, nu doar mirosul metalic al sângelui, ci și mirosul unor oameni cu mănuși de cauciuc care răscoliseră recent tot locul.

Palmetto aprinse fiecare lumină pe drumul lor prin casă – prin foaier, pe hol și în sufragerie. În lumina puternică din cameră Kate văzu prima pată de sânge pe podeaua din lemn masiv. Și apoi, încă una și încă una.

Palmetto le conduse în fața canapelei, arătând spre petele de sânge, asemenea unui bărbat care confirmă faptul că apa este într-adevăr umedă.

– Cadavrele au fost aici, unul pe canapea și unul pe podea. Pare că mama a fost ucisă mai întâi, probabil din cauza tăieturii de la gât, deși una dintre răni pare să fie destul de aproape de inimă, dar executată prin spate. Teoretic, a existat o luptă cu tatăl. Acesta avea vânătăi pe antebrațe, sânge care îi ieșea din gură, iar masa de cafea fusese strâmbă.

– Aveți vreo idee cât timp a trecut între momentul comiterii crimei și până când fiica i-a descoperit? întrebă Kate.

– Maxim o zi, răspunse Palmetto. Și foarte probabil undeva între doisprezece și șaisprezece ore. Sunt sigur că legistul va avea date mai concrete astăzi.

– Altceva important? întrebă DeMarco.

– Da. Există o probă…una singură. Își băgă mâna în buzunarul interior al sacoului său subțire și scoase o pungă mică pentru dovezi. Am păstrat asta. Am avut permisiunea să fac asta, așa că nu vă speriați. M-am gândit că o să vreți să o luați și să fugiți. Este singura probă pe care am găsit-o, dar este destul de descurajantă.

Îi înmână punguța transparentă de plastic lui Kate. O luă și se uită la conținut. Din ce-și dădea seama, era o simplă bucată de pânză, de aproximativ cincisprezece-pe-opt-centimetri. Era dintr-un material gros, de culoare albastră și avea o textură pufoasă. Întreaga parte dreaptă a acesteia era pătată cu sânge.

– Unde a fost găsită? întrebă Kate.

– Îndesată în gura mamei. A fost împinsă adânc, aproape pe gât.

Kate se uită la ea în lumină.

– Aveți vreo idee de unde provine? întrebă ea.

– Nicio idee. Pare a fi o bucată oarecare.

Dar Kate nu era așa de sigură. De fapt, intuiția ei de bunică începea să iasă la suprafață. Nu era o bucată de material oarecare. Nu…era moale, era de un albastru deschis și părea destul de pufoasă.

Era o bucată dintr-o pătură. Poate păturica unui copil.

– Mai aveți și alte probe surpriză pentru noi? întrebă DeMarco.

– Ei, asta este tot din partea mea, spuse Palmetto, mergând deja înapoi spre ușă. Doamnelor, dacă aveți nevoie de ajutor de acum încolo, nu ezitați să sunați la Poliția Statală.

Kate și DeMarco se uitară iritate una la alta pe la spatele lui. Fără a fi nevoite să spună ceva, ambele știau că termenul doamnelor este sursa iritării.

– Ei bine, asta a fost scurt, spuse DeMarco în timp ce Palmetto le făcea cu mâna din ușă.

– Mai bine, spuse Kate. Așa putem începe să privim cazul prin ochii noștri propri, fără să fim influențate de altcineva.

– Crezi că ar trebui să vorbim cu fiica?

– Probabil. Și după vom analiza prima scenă a crimei și vom vedea dacă putem găsi ceva acolo. Să sperăm că vom găsi pe cineva care este un pic mai sociabil decât prietenul nostru, Palmetto.

Se îndreptară înapoi afară din casă, stingând luminile în timp ce mergeau. Când ieșiră afară, soarele făcându-și în sfârșit apariția, Kate puse cu grijă, ceea ce credea că e o părticică dintr-o păturică de copil, în buzunar și nu se putu abține să nu se gândească la nepoata ei dormind sub o astfel de păturică.

Mersul în direcția soarelui nu putea suprima frisonul care o cuprinse.