Читать книгу: «Doamna Chiajna», страница 2

II – Nunta

Printre oamenii pe care firea i-a lipsit de ale trupului desăvârşiri, sunt unii care, preţuind încă din vârsta copilăriei starea lor neasemuită cu a celorlalţi oameni şi de toţi batjocorită, se hrănesc cu o nepregetată ciudă, c-o adâncă zăcăşie, care în veci le ţine mintea vegheată şi le porneşte sufletul la viclenii şi la răutăţi; alţii, iar, mai zăbavnici poate în agerimea duhului, sunt de tineri cuprinşi d-o tainică melancolie, d-o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă şi sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă.

Din felul acesta era junele moştenitor al lui Mircea, Pătru Şchiopul; anii săi tineri, mintea-i îndărătnică, cu greu i-ar fi păstrat scaunul domniei, de n-ar fi stat la mijloc mumă-sa, Doamna Chiajna, muiere capeşă şi dăunoasă, care ştiu să doboare cu armele împotrivirea românilor şi să cumpere cu bani bunăvoinţa Porţii. Într-adevăr, drept răspuns la trimiterea unor bogate daruri, însoţite cu făgăduinţa de a mări până la patruzeci de mii galbeni haraciul ţării¹² care, din 3 000 de asprii ce fusese la început, subt Mircea Bătrânul (1383), se urcase, sub Laiotă Basarab, la 10 000 galbeni¹³, Ştefan, vel-portarul Împărăţiei, aduse hatişeriful ce întărea Domn pe fiul ei Pătru¹⁴.

Uneltirile Doamnei Chiajne izbutise toate; ea era stăpână tare şi mare; în zadar se mai cercară unii din boierii pribegi, precum Stanciu Benga, Matei Marga, Radu logofătul, Vâlsan şi alţii să-i dârapene cu armele domnia; la Boieni ei fură învinşi şi risipiţi¹⁵. Nu rămăsese altă nădejde decât o tăcută supunere; cei mai mulţi dintre boieri se învârtejiră p-această înţeleaptă cale. Printre dânşii veni să se închine statornicitei domnii şi tânărul Radu Socol, pe care un interes tainic şi mult deosebit de năslirile celorlalţi îl ademenise la Curţile domneşti.

Un vis mult dorit de fericire, învrăjbit cu mustrările unei conştiinţe rănite prin uciderea tatălui său, o dragoste curată, adâncă, îngerească, ce-i legase inima de un neam urgisit, căinţa d-a fi călcat un legământ de ură şi luptă cu acel nestăvilit farmec ce-l făcuse să-şi urască jurata răzbunare şi tulburase menirea vieţii sale: iată clătirile sufleteşti ce sfărâmau sânul Radului. Cu ce scop oare, cu ce hotărâre îşi părăsise el pustia casă părintească de la Motru şi venise în Bucureşti? Însuşi el nu putea şti; dar o răsăritură a inimii îl avântase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zâna înflăcăratelor sale visări.

Cu ce dulce încântare, cu ce uimire cerească privea el la tânăra Domniţă, când, cu pas lin şi uşor, cu chip blând şi smerit, ea păşea în acea biserică unde pentru întâia oară ea s-arătase privirii lui! El căta la dânsa-n tăcere, şi uneori ochii lor se-ntâlneau, iar ea închina atunci capul, ş-un nor de roşeală i se lăsa pe faţă. Când apoi Radu rămânea singur în biserică, inima-i înmuiată căuta locul unde mai întâi îşi văzuse visul fericirii sale; dar genunchii lui rămâneau încremeniţi dinaintea mormântului în care zăcea ucigaşul părintelui său, şi, îngrozit de mustrare, el se smulgea din acele dulci curse ale ispitei.

Acestea se petreceau prin anii o mie cinci sute şaizeci şi câţiva, chiar în mijlocul veacului al şaisprezecelea.

Începuse dar acea epocă când turcii, atât pentru oblăduirea ţinuturilor creştine cuprinse de dânşii, cât şi pentru înclinările de pace şi de prietenie ce legase Padişahul cu unele puteri apusene, simţise trebuinţă a se sluji cu oameni care să vorbească limbile europene şi să fie mai dedaţi decât osmanlâii cu obiceiurile ghiaurilor. Creştinii turciţi aveau, dar, adesea, pe vremea aceea, mai bună primire la Poartă şi mai lesne înaintau ca cei născuţi şi crescuţi în legea lui Mohamet; într-adevăr, Curtea lui Suleiman se umpluse de străini venetici care-şi lepădase vechea credinţă şi ajunsese la înalte dregătorii, atât în Divan, cât şi la Ordie; marele vizir Mahomet Socoli era pământean din Bosna, ca şi viteazul apărător al graniţelor Hozrev paşa; alţi viziri, precum Sinan paşa, Daud paşa, erau arnăuţi şi croaţi; Ali cel Gros era din Herţegovina; capudanul paşa Piale era ungur, eunuhul Ceafar paşa, rus, corăbierul Ohiali, calabrez; iar serascherul cel favorit Ibrahim, vizirul eunuh Suleiman şi viteazul corsar Hairedin Barbă Roşie, spaima Mării Mediterane, erau toţi din viţă grecească¹⁶.

Se înţelege însă că mai ales acest din urmă neam se folosi de asemenea aplecări ale cotropitorilor săi. Grecii, care după luarea Ţarigradului, se dase afund, fugind, care prin ţările Apusului, care prin ţinuturi mai depărtate ale Împărăţiei, alungaţi, prigoniţi, silniciţi pe unde-i nimereau biruitorii, cu câte puţin şi treptat prinseră la suflet; cu cât mai mult scădea însemnătatea şi puterea veneţienilor şi genovezilor, cărora Sultanii de mai nainte le dase voie a locui şi a ţine cantoare în mahalalele Pera şi Galata, dincolo de portul Stambulului¹⁷, cu atât mai mult îndemânatica măiestrie a grecilor îşi făcea vânt şi se dovedea prin neguţătorii isteţe şi bine nimerite, prin bogăţii adunate de prin toate ţările vecine în haznaua Patriarhiei şi ale mănăstirilor greceşti, prin slujbe dibace şi folositoare, împlinite turcilor la vremi priincioase. Până într-atât izbutiră ei a-şi face mână bună la turci, încât Împărăţia le arăta a sa bunăvoinţă şi a sa încredere, dându-le mansupuri şi întrebuinţându-i ca slujbaşi ai Bisericii, ca soli, ca vameşi, ca dragomani şi chiar, uneori, ca cârmuitori de ţinuturi.

Grecii au avut pururea acel dar d-a fura inima şi d-a cârmui pe nesimţite voinţa stăpânului lor; firea le este a se strecura pe la cei cu puterea şi a le amăgi minţile printr-un farmec, care ar fi o netăgăduită predomnire morală, de n-ar avea mai adesea o făţarnică slugărie drept mijloc şi o mârşavă lăcomie drept ţel.

Astfel, din vechile neamuri ale Împărăţiei Răsăritului, din Paleologi, din Comneni, din Rali, din Cantacuzeni, din Duci, care de mult se risipise ori trăiau tupilaţi prin sărăcăcioasele înfundături ale Fanarului¹⁸, începură a se ivi lăstari scăpătate, care, uitând vechea fală a strămoşilor şi râvnind, prin slugărie, la ocrotirea vizirilor, câştigară, cu acest chip, bogăţii însemnate, dobândiră înrâurire în Divanul turcesc şi căpătară chiar cinstiri de la trufaşii lor stăpâni. Prin mijlocirea acestor oameni puternici, cu care se amestecase, în favoarea puţin cumpănită a turcilor, şi mulţi alţi greci mai de rând, toate jeluirile, toate cererile creştinilor raiale sau înclinaţi cu osmanlâii, îşi luau un sfârşit mai repede şi, de nu mai puţin costător, totuşi mai puţin primejdios.

Doamna Chiajna, în prevăzătoarea-i îngrijire, cugetă a-şi căpăta reazemul unor mai puternici dintre acei greci, şi, închipuind mijlocul unei încuscriri, ceru prin carte patriarhului Iosaf ca să-i caute doi juni din Fanar, pe care să-i facă gineri la două ale sale cocoane. Patriarhul era din neamul Paleologilor şi avea un nepot de frate, june plăcut, mândru şi bine învăţat, anume Stamatie. Fără îndoială că lui îi hotărî unchiul de soţie pe una din Domniţele românce, iar pentru cealaltă, ca să-şi facă tot cu acest prilej şi mână bună pe lângă primejdiosul Mihail Cantacuzenul, patriarhul alese pe fratele acestuia, bătrânul şi urâtul Andronic¹⁹.

Mihail Contacuzenul, mână dreaptă a vizirului Socoli, era vameş mare al sărei şi trăia în Anhial, pe Marea Neagră, unde-şi înălţase un palat ce nu-l ţinea mai puţin de douăzeci mii galbeni; nimeni dintre greci n-avea putere ca dânsul, nimeni nu era mai temut, mai dăruit; nu se făcea patriarh, nici arhiereu în Biserica Răsăritului, care să nu-i dea lui mită; toţi îl cinsteau cu numele de arhonta, iar turcii, minunaţi d-a sa dibăcie, îl poreclise şi Şaitan-Ogli (Fiul Dracului), şi cu toate că el obicinuia să călărească prin oraş pe o muşcoaie sau catârcă, cu veşminte nu prea falnice, opt ciohodari şi ianiceri împărăteşti îl însoţeau pretutindeni²⁰.

Fratele acestui om însemnat, Andronic Cantacuzenul, care-şi ţinea casa în Pera, şi Stamatie Paleologul, nepotul patriarhului din Ţarigrad, se sculară să plece în Ţara Românească, ca peţitori ai fetelor lui Mircea.

Ştirea sosirii lor răspândi o adâncă tulburare în sânul lui Radu Socol. Pe câtă vreme Domniţa Ancuţa, pe care el o iubea cu dragoste tăinuită, se arătase închipuirii sale singuratică şi împresurată de neîntinatul văl al nevinovăţiei, o nebiruită sfială poate şi o urmă de mustrare îl oprise d-a pune un ţel hotărât dorinţelor sale şi d-a destăinui îndelungata sa iubire; dar când i se înfipse în inimă temerea d-a vedea spulberate de un necunoscut visele atâtor nopţi fără de odihnă, când pricepu ce dor fierbinte, ce chinuri adânci ar lăsa în sufletu-i pătimaş răpirea iubitei sale de către un altul, el nu mai stătu un minut la îndoială, ci căută îndată prilejul d-a întâlni pe Domniţă, d-a-i vorbi şi d-a primi din gura ei, sau un cuvânt de mângâiere, o licărire de nădejde, sau osânda vieţii sale viitoare.

Câteva zile umblă el rătăcind prin curţile domneşti, pândind minutul când să nimerească singură şi fără de martori pe Domniţa Ancuţa.

Casele domneşti din Bucureşti se-nălţau pe povârnişul malului stâng al Dâmboviţei, printre bătrâne tulpini de sălcii, închise într-un larg pătrat de-nalte şi ţepene ziduri, care pe de o parte se afundau în apă, proptite cu largi căprioreli de piatră, iar de celelalte trei părţi, înconjurate cu şanţuri adânci, îşi arătau pe dinafară numai întinsa lor faţă netencuită şi clădită cu straturi de cărămizi şi de bolovani de piatră; la mijlocul peretelui din faţa casei se afla poarta cu gang boltit, pe d-asupra căreia se înălţa un turn pătrat, cu ferestrui de meterez; iar dinaintea porţii era o podişcă care, prin mijlocul unui scripete, se lăsa pe d-asupra şanţului şi se ridica la vremi de primejdie; alte patru foişoare cu temelii întărite apărau colţurile întinsei împrejmuiri. Pe dinlăuntrul curţii, nişte lungi şiruri de clădiri cu tinde arcuite stau rezemate de acei înalţi pereţi şi slujeau de locuinţe sau odăi copiilor din casă, strejilor şi slujitorilor domneşti; apoi, tot în rând cu acestea, veneau grajdurile, ambarele şi şoaprele cu toate tacâmurile de drum, subt îngrijirea comişilor şi a şătrarilor; mai în laturile caselor domneşti, în care răspundeau printr-o tindă de scânduri, erau beceriile sau cuiniile şi cuptoarele pităriei; în sus, mai pe deal, din dosul bisericii, jicniţa cu toată zahareaua, şi-n sfârşit, de-a lungul zidului ce se-ntindea pe malul gârlei, se adăposteau saielile cu vite şi zalhanaua Curţii domneşti; căci toate trebuincioasele vieţii cătau a fi prevăzute într-această cetăţuie, aşezată pe un loc şeţ ce era apropiat de Dunăre şi de primejdioşii-i mărginaşi, şi lipsit de orice apărare firească.

Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stânga bisericii lui Mircea, se aflau casele domneşti, clădire pătrată, mare, aridicată, cu ziduri late în poale şi fără tencuială, purtând pe d-asupra lor un coviltir cu ceardac nalt şi întins, un adevărat munte de şindrilă. Catul de jos al caselor abia avea pe ici, pe colea câte o crestătură pe unde să intre aerul în beciurile-i boltite; de o parte numai, în fundul unei tinde întunecoase, se vedea gârliciul povârnit al pivniţei, cu porţile-i de zăbrele; cu toate acestea, ferestrele catului de sus, mititele, lunguieţe şi întărite cu vergele de fier şi cu obloane ce se trăgeau în chepeng, erau cu mult înălţate de la pământ, astfel încât peretele rămânea gol şi neted mai până sub streaşină. În dreptul porţii, şi d-asupra câtorva trepte de piatră, se afla uşa cu două canaturi de stejar, căptuşite cu tinichele şi legate cu druguri de fier; acea uşă se deschidea pe o scară de piatră, închisă între doi pereţi şi dreaptă, care ducea într-un pridvor, al cărui acoperiş sta rezemat pe stâlpi ciopliţi din bardă, şi d-a lungul căruia se întindea o laviţă învelită cu rogojini şi cu zăblaie. Pe urmă venea o tindă întunecoasă în care da, de toate părţile, uşile deosebitelor încăperi, din care unele, lungi şi înguste, cu o mică ferestruie în fund, lăcaş de odihnă pentru noapte, purtau numele de chilii, altele, mai întinse şi mai luminate, erau sălile de adunare, cămările feluritelor dregătorii şi odăile locuite de cămăraşi şi de obştea curtenilor. Apoi, dincolo de tindă, se deschidea o largă sală, al cărei tavan de grinzi înnegrite se sprijinea pe două şiruri de stâlpi scobiţi cu glafuri şi cu flori, ş-al cărei fund, ieşit mai afară din peretele casei, ca un pridvor rotund cu parmaclâc, era cu totul deschis; această sală, pardosită cu lespezi, loc de ospeţe şi de danţ în zilele călduroase ale verii, se numea horă şi slujea întotdeauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre la chiliile neamului domnesc, sau în sala spătăriei, unde era scaunul lui Vodă, sau în sacnasiul cu geamlâc înaintat pe grinzi, care era obicinuita şedere a Doamnei şi a femeilor sale. Toate aceste încăperi, precum şi deosebitele băşci sau cămări boltite, purtând o culă rotunjită pe d-asupra, în care se aflau, d-a rândul, paraclisul, haznaua sau comoara şi patul domnesc, răspundeau toate în horă prin nişte uşi cu tocuri de piatră nalte şi înguste, aduse sus în îndoit perghel, şi d-asupra cărora se vedea săpat, într-o firidă, vulturul ţării. Printr-acea sală se făcea toată slujba dinlăuntru a familiei domneşti; p-acolo putea cineva întâlni, trecând dintr-o odaie într-alta, pe Domn sau pe oricare altul dintr-ai săi.

Radu Socol ispitise mai de demult cum că fiicele Chiajnei, în fieşce dimineaţă, ieşind din chilia lor, treceau printr-acea horă ca să meargă în odaia cu sacnasiu, unde se adunau la lucru toate femeile Doamnei; el se socoti că minutul cel mai priincios spre a face Ancuţei destăinuirea sa va fi acela; şi-ntradevăr, într-una din zilele până să nu sosească în Bucureşti peţitorii ţărigrădeni, el se folosi de singurătatea sălii, prin care se strecura încetişor tânăra fată şi, ţinând strâns p-al său piept ce zvâcnea cu înfocare marama cea neagră, singurul martor al îndelungatei sale iubiri, el păşi dinaintea Domniţei şi, cu buzele tremurânde, îi zise:

– Domniţă! am cutezat într-o zi îngrozitoare să răpesc de pe capu-ţi acest jalnic văl. De atunci l-am păstrat, nesocotitul de mine, ca un zălog de scumpe, de dulci, de-ncântătoare nădejdi! Acum simt, vai! că visu-mi a fost o nălucă; raza ce a lucit câţiva ani asupră-mi se stinge şi trebuie să intru iarăşi în negura vieţii-mi trecute. Primeşte, dar, înapoi acest drag chezaş al amăgirii şi al deşartelor mele dorinţe.

Cu aceste cuvinte el întinse tinerei fecioare marama cea neagră; iar dânsa, al cărei fraged obraz se roşise ca pieliţa unei piersici dogorite de soare, ridică, senini, drăgălaşii ei ochi albaştri, muiaţi într-o rouă de lacrimi, şi, cu glas obidit şi galeş, îi răspunse:

– Jupan Radule! dacă cu adevăr îţi este atât de scumpă, de ce vrei oare să-mi înapoiezi acum o jalnică podoabă ce-mi aduce aminte plânsori trezite şi-mi vesteşte poate răstrişti viitoare? De mi-i crede, păstra-vei neagra-mi maramă până ce vei simţi că ţi-a pierit în inimă orice scânteie de nădejde.

Şi-ndată, pare că s-ar fi temut d-o nesocotită mărturisire, ea pripi pasul spre uşa sacnasiului, lăsând pe Radu uimit de vesele gândiri, de o fericire lui încă necunoscută.

Apoi Domniţa, intrând în cercul jupaniţelor adunate, cu anevoie îşi putu ascunde tulburarea; în zadar se încercă a-şi urma zilnicele-i lucrări, căci mâinile-i, reci şi tremurânde, pare că pierduse îndemânatica lor agerime; nici fusul de sidef nu i se mai întorcea între degete, nici undrelele nu mai ştiau s-apuce iţele împleticite, nici firul de mătase nu mai nimerea să-nşire mărgăritarele vărsate în poală-i; ci ochii ei căutau aiurea, la malurile înverzite ale Dâmboviţei, la norii fluturatici de pre cer, pare c-ar fi vrut să încreadă acelor mângâioşi şi tăcuţi prieteni taina ce umpluse inima ei de fericiri şi de temeri.

Muierile băgară în seamă această neobicinuită tulburare a Ancuţei şi începură să-şi dea coate, privind-o cu coada ochiului, să se cerceteze una pe alta, prin semne, de pricina acestui neastâmpăr, să-şi şoptească la ureche, zâmbind pe tăcute; dar o femeie a Doamnei Chiajne, care veni să poftească pe amândouă Domniţele din partea mumei lor, precurmă acele glumeţe şi clevetitoare bănuieli.

Ancuţa tresări ca din visare; apoi, îndată se sculară amândouă, pline de-ngrijare, şi, cu faţă smerită şi supusă, intrară în başca rotundă, cu pereţii şi pardoseala de piatră, unde le aştepta Chiajna, şezând pe un jeţ înalt de stejar săpat, cu treaptă sub picioare, şi alături cu o masă, pe a cărei învelitoare de hramă sta aşezată, printre hrisoave pe membrană şi printre felurite pitace domneşti, pecetea cu care Doamna, neştiind, ca toate femeile românce de pe atunci, a scrie, însemna numele său.